Născut la Oradea în 1909, decedat la Haifa, Israel, în 1981, Adalbert Rosinger s-a bucurat de viață, dar, în egală măsură, a și suferit. A studiat la Politehnica din Budapesta, și-a întemeiat o familie, a făcut parte din mişcarea revoluţionară muncitorească, fapt pentru care a fost arestat de cîteva ori de către Siguranţă, fie la Oradea, fie la Bucureşti. Pe 22 iunie 1941, a fost arestat şi internat în lagărul de deţinuţi politici de la Tîrgu-Jiu. Au fost momente grele, cărora le-a făcut față cu stoicism. Apoi, pe 8 septembrie 1942, a fost evacuat de la Tîrgu-Jiu şi transferat direct în lagărul de la Vapniarka, Transnistria, un loc în care a trăit greu și fără a avea siguranța că va apuca următoarea zi. Aflăm, din cele scrise în acest volum, că „pericolul deportării la Auschwitz în 1944 a fost aproape iminent şi în România şi rabinul Alexandru Șafran a depus eforturi supraomeneşti, directe şi indirecte, pe lîngă mareşalul Antonescu, de a preveni deportările proiectate.“ Dacă despre încercările reușite ale Rabinului Șafran se știu destul de multe, din alte surse istorice, mărturiile despre Vapniarka sînt rare și, astfel, extrem de importante. Astfel, mărturia lui Adalbert Rosinger despre Vapniarka este un veritabil document istoric. De la Vapniarka a fost eliberat abia pe 23 august 1944, în urma ieşirii României din blocul antisovietic. După acei ani deosebit de grei, Adalbert Rosinger a început, din 1946, să lucreze la Comerţul Exterior, ajungînd în 1949 directorul general al Întreprinderii de Stat pentru Comerţ Exterior (ISCE), Românoexport. În această calitate a avut numeroase deplasări în străinătate, pentru misiuni complicate de care s-a ocupat întotdeauna exemplar, spre satisfacţia conducerii departamentului de Comerţ Exterior, astfel că în anul 1958 a fost decorat cu Ordinul Muncii. În cursul verii anului 1960, Rosinger a fost într-o ultimă misiune în Africa, în Sudan, Etiopia, Eritrea, Ghana, Guinea, unde pusese de fapt bazele comerţului României cu aceste regiuni. La întoarcerea în ţară, în noiembrie 1960, a constatat că teroarea se înăsprise și arestările se ţineau lanţ. Prin prisma funcției sale, credea că Securitatea nu se va atinge de el şi era convins că vremea proceselor staliniste apusese. S-a înşelat amarnic. În noaptea de 8 spre 9 iunie 1961, agenţii Securităţii au pătruns în locuinţa lui Adalbert Rosinger. Percheziția s-a desfăşurat sub ochii soţiei sale, Malvina, şi ai Veronicăi, unicul copil, pe atunci în vîrstă de 9 ani. A fost ridicat chiar în acea noapte şi zvîrlit în beciurile Securităţii, iar după trei ani de anchete inumane a fost dus în faţa Tribunalului Militar. La 9 iunie 1964 a fost implicat, în mod fals şi injust, în procesul prefabricat împotriva lotului de evrei ai Românoexportului, în cadrul faimosului „Proces de subminare a economiei naţionale”. Au trecut 8 ani şi trei luni pînă la reîntoarcerea acasă. A găsit-o pe Veronica mare și cu o mulțime de întrebări. S-a hotărît să răspundă la toate și așa s-a născut volumul de față. La eliberarea din închisoare, după încercări repetate și eșuate de revizuire și anulare a sentinței, dorința cea mai mare a lui Rosinger a fost să poată pleca, alături de familie, în Israel. În 30 septembrie 1975 a condus-o pe Veronica la aeroport şi s-au despărţit iar, însă cu speranța că despărţirea avea să fie de scurtă durată şi că se vor reuni cu toţii în Israel. Au trecut cîțiva ani pînă cînd problema s-a rezolvat ca urmare a intervențiilor repetate ale Veronicăi pe lîngă personalităţi din Statele Unite. La data de 8 iunie 1978, Adalbert Rosinger şi soţia sa au fost chemaţi la Serviciul de paşapoarte. Printr-un neobișnuit gest de bunăvoinţă, trecînd peste deciziile Securităţii, Ceauşescu a emis un Decret Prezidenţial care a făcut posibilă emigrarea familiei Rosinger. Astfel, la 26 septembrie 1978, la 69 de ani, Adalbert Rosinger a sosit pe pămîntul Israelului, alături de soţia sa, așteptați fiind de fiica lor. Și-a petrecut, astfel, ultimii ani ai vieții în libertate, alături de cei dragi. Adalbert Rosinger a decedat la Haifa, în 1981.
Cărți,multe cărți.
