O mie noua sute optzeci si patru

Romanul O mie noua sute optzeci si patru a inspirat o celebra ecranizare, in anul 1984, avindu-i in distributie pe John Hurt, Richard Burton si Suzanna Hamilton. Winston Smith este un personaj obisnuit: el uraste, iubeste si munceste ca oricare alt om. Ceea ce-l face deosebit este faptul ca traieste intr-o lume infernala, in care a uri, a iubi sau a munci sint ginduri venite dintr-un efort supraomenesc al fiecarei clipe. Romanul O mie noua sute optzeci si patru descrie tabloul apocaliptic al unei Londre din era postatomica, locul de nastere al unui regim totalitar in care orice logica pare sa fi fost abolita. Executiile fara rost, disparitiile peste noapte au devenit firesti. Trecutul este rescris mereu pentru a legitima crimele prezentului, iar instrumentul propagandei este odioasa „neolimba”, o limba robotizata, ce completeaza imaginea de lume ordonata „stiintific” dupa vointa Fratelui cel Mare, care spune ca „razboiul este pace, libertatea este sclavie, ignoranta este putere”. Carte recomandata de Cosmin Năstasă in cadrul proiectului Libris, " Oameni si carti ". Fragment din romanul "O mie noua sute optzeci si patru" de George Orwell: "Tele-ecranul debiteaza in continuare statistici absurde: in comparatie cu anul trecut, exista mal multa mincare, mai multe case, mai multe haine, mai multa mobila, mai multe cratite, mai mult gaz lampant, mai multe vapoare, mai multe elicoptere, mai multe carti, mai multi copii - mai mult din orisice, afara de boli, crime si dementa. An de an si clipa de clipa, toti si toate merg zbirniind in sus, Asa cum facea si Syme mai devreme, Winston isi ia si el lingura si incepe sa deseneze figuri cu ea prin zeama incolora care s-a scurs pe masa, lasind un model in balta lunguiata. Sta si mediteaza cu dusmanie la esenta fizica a vietii. Oare intotdeauna a fost asa? Mincarea a avut intotdeauna gustul asta? isi arunca privirile peste sala. Cantina aglomerata, cu tavanul jos, peretii jegositi de frecarea sutelor de corpuri; mesele de fier, cu tablia indoita si scaunele atit de inghesuite, de te lovesti in coate de cel de-alaturi; lingurile indoite, tavile ciobite, canile albe si grosolane; orice suprafata - unsuroasa; mizerie in orice crapatura; si un miros amestecat, mai mult acru, de gin prost, de cafea proasta, de tocana cu gust metalic si de haine murdare. Tot timpul duci cu tine in burta si pe piele un fel de protest, sentimentul ca ti s-a luat ceva la care aveai dreptul. Este la fel de adevarat ca nu-si aminteste de nimic cu mult diferit. Din ce mai tine el minte exact, niciodata nu a avut destul de mancare, nimeni nu a avut vreodata ciorapii si chilotii altfel decit pIini de gauri, mobila a fost intotdeauna ciocnita si subreda, camerele - neincalzite, metrourile - aglomerate, casele - darapanate, piinea - neagra, ceaiul - o raritate, cafeaua - cu gust de jeg, tigarile - prea putine, nimic ieftin si din plin - afara, poate, de ginul obtinut pe cale sintetica. Si totusi, desi este evident din ce in ce mai rau, pe masura ce imbatranesti, daca inima ti se revolta de lipsa de confort, de murdarie, de lipsuri in general, de iernile interminabile, de ciorapii care ti se lipesc de talpi, de lifturile care niciodata nu merg, de apa rece, de sapunul grunjos, de tigarile care ti se dezmembreaza intre degete, de mincarea asta cu gustul ei ciudat si gretos, nu este, oare, un semn ca nu asta este ordinea fireasca a lucrurilor? De ce sa simti ca nu mai poti suporta, daca nu ai, cumva, un fel de amintire ancestrala ca lucrurile au stat, odata, altminteri? Se uita din nou peste cantina. Aproape toti sint uriti, si tot uriti ar fi, chiar imbracati cu altceva decit cu salopeta albastra de uniforma. In fundul salii, la o masa, sta singur un individ mic, cu o lautra ciudata, ca de gindac, si cu ochii tot mici si bea o cafea, aruncind priviri suspicioase intr-o parte si intr-alta. Cit de usor este, se gindeste Winston, daca te uiti in jur, sa crezi ca modelul fizic desemnat de Partid ca fiind ideal - baieti inalti si musculosi si fete cu sinii mari, si unii si ceilalti blonzi, plini de viata, cu fetele arse de soare, fara griji -, ca modelul asta exista si chiar predomina. De fapt, din cite stie si vede el, majoritatea locuitorilor Aero-bazei Unu sint mici, tuciurii la fata si dizgratiosi. Ciudat cum prolifereaza tipul asta de oameni prin Ministere: marunti, bondoci, care se ingrasa de tineri, cu picioare scurte, cu miscari bruste si mereu pe fuga, cu fetele unsuroase si imobile si cu ochii foarte mici. Se pare ca este tipul de oameni care se dezvolta cel mai bine sub conducerea Partidului."