Ca o trompetă, felia de pâine ardelenească

„Învățaseră să țină felia de-un capăt, cu o singură mână. Și ieșeau așa cu ea pe poartă, triumfători. Nu e bine spus adică pe poartă. De pe la toate porțile, cât era alszegul. Ca o formație de trompetiști, cu felia de pâine ardelenească pe post de trompetă. * Căuta un cuțit. Lung ca o lance. Cu o întrebuințare aparte. Din niște ștergare mari cât cearceafurile scotea o pâine. Și ea uriașă, rumenită la cuptorul din curte. Din grâu puțin, din tărâțe amestecate. Și, din când în când, îmbunătățită și cu câțiva cartofi de la slovacii din susul muntelui. Rotundă pâinea, cât roata de car. Bunica și-o sprijinea pe burtă. Și cu cuțitul lung și ascuns bine de ochii copiilor tăia o felie. O începea de la capătul cel mai îndepărtat, care se afla cam la o jumătate de metru de trupul ei. Și înainta cu cuțitul spre burtă, până când desprindea felia. Apoi punea pâinea la loc în ștergare. Nu era pentru oricine, era pentru copii. Și trebuia să țină o săptămână. * Ne-am ales prin experiența emigrației cu un mare câștig: ni s-a luat o perdea de pe ochi și am înțeles cu un ceas mai devreme că nu tot ce zboară se mănâncă.” (MONICA SĂVULESCU VOUDOURI)