Cele trei eseuri cuprinse în acest al doilea volum din Parerga et paralipomena (1851) – culegere târzie, apărută la 33 de ani de la publicarea primului volum din Lumea ca voinţă şi reprezentare – nu reprezintă o simplă anexă a acestei opere, ci complementul ei necesar, care a pregătit succesul fulgerător şi recunoaşterea generală a gândirii lui Schopenhauer din ultimul deceniu de viaţă. Primul dintre aceste eseuri, „Despre filozofia de universitate”, conţine o analiză, extrem de actuală şi astăzi, a mecanismelor pătrunderii și impunerii ideologiei oficiale în mediul academic, cu consecințe mergând de la bizarerie și ridicol până la trădarea adevărului, la anihilarea spiritului critic și la compromiterea formării intelectuale a tinerei generații. Cel de al doilea eseu, „Despre intenţionalitatea vizibilă din destinul individului”, merge pe urmele eforturilor vechilor greci de explicitare a forţelor invizibile care determină evenimentele vieţii individuale. O sută de ani mai târziu, C.G. Jung va elabora noțiunea de „sincronicitate” pornind de la concepția dezvoltată aici de Schopenhauer. În ultima scriere din volum, „Eseu despre vederea de spirite și altele conexe”, îl regăsim pe Schopenhauer confruntat cu o serie de mărturii privitoare la așa-numitele fenomene oculte, cărora le propune o explicaţie unică. Demersul său reușește atât să conserve premisele kantiene ale dualității fenomen–lucru în sine, cât și să aducă o dovadă suplimentară în favoarea propriei teorii a voinței, care va constitui una din sursele de inspiraţie ale psihanalizei freudiene.
Cărți,multe cărți.
