The Beatles

Câștigător al premiului Baillie Gifford 2022 Cartea anului pentru: The Times • The Telegraph • The Sunday Times   Craig Brown, autorul premiat al cărții Ma’am Darling: 99 Glimpses of Princess Margaret, revine cu o biografie fascinantă, amuzantă și bine documentată despre The Beatles, trupa care a marcat din punct de vedere muzical, și nu numai, frumoșii ani 1960.   The Beatles. O istorie urmărește fuziunea, aparent întâmplătoare, a celor patru elemente-cheie care au alcătuit trupa The Beatles: foc (John Lennon), apă (Paul McCartney), aer (George Harrison) și pământ (Ringo Starr). De asemenea, spune poveștile bizare și adesea nefericite ale oamenilor care au intrat pe orbita membrilor formației, cum ar fi Fred Lennon, Yoko Ono, Maharishi Mahesh, mătușa Mimi, Helen Shapiro, escrocul Magic Alex, John Riley, ciudatul lor dentist, și polițistul Norman Pilcher, dușmanul lor ratat.   John Updike i-a comparat cu „soarele care răsare în dimineața de Paște“. Bob Dylan le-a făcut cunoștință cu drogurile. Ducesa de Windsor i-a adorat. Noël Coward i-a disprețuit. J.R.R. Tolkien i-a respins. The Rolling Stones i-a copiat. Leonard Bernstein i-a admirat. Nimeni nu a rămas neatins de muzica The Beatles. Însăși Regina Elisabeta a II-a a spus la aniversarea nunții sale de aur: „Gândiți-vă ce am fi ratat, dacă nu i-am fi ascultat niciodată pe The Beatles.“   Această biografie reprezintă un amestec caleidoscopic de istorie, etimologie, pagini de jurnal, autobiografie, scrisori ale fanilor, eseuri, vieți paralele, liste de petreceri, diagrame, interviuri, anunțuri și povești. Fiecare pagină amintește de efervescența anilor 1960, o epocă senzațională și inconfundabilă.   „Puterea specială a muzicii The Beatles, adică magia și frumusețea ei, în asta constă, în acest amestec de contrarii. Alte trupe sunt fie gălăgioase, fie senzuale, fie progresiste, fie tradiționaliste, fie serioase și grave, fie joviale și prietenoase, fie sexy sau agresive. Dar, când asculți un album de la The Beatles, simți că tot ce ține de natura ființei umane, cu nuanțele ei, este acolo. Așa cum observa și John, atunci când compuneau împreună, Paul era cel care «venea cu un fel de lumină, de optimism, în timp ce eu mă îndreptam întotdeauna spre tristețe, spre disonanțe, spre limitele blues-ului». Tocmai această pendulare fascinantă între două direcții, între sus și jos, face ca muzica lor să fie atât de expresivă, să reușească să aibă și o componentă universală, dar și una personală, specială.“