Până când românii – ca și mulți alți europeni – se vor pierde indistinct în creuzetul istoriei contemporane alimentat contradictoriu de noul mix imigraționist, ar trebui să ne putem lămuri măcar care este geneza românității în general și care a fost devenirea sa în ultimele două milenii. Dincolo de eterna polemică întreținută – din rațiuni politice evidente – de către istoricii din țările vecine, care vor fi speculat mereu absența documentelor istorice referitoare la români din perioada Evului Mediu, alimentând controversa continuitate în arealul carpato-danubiano-pontic vs imigraționismul nord-sud-nord-dunărean, putem vorbi, ca în toată regiunea balcanică și central-est-europeană, despre atomizarea cronică a unui vast areal demografic și pierderea identității genetice a majorității popoarelor din zonă. Pentru români (20% daci, în urma secvențierii ADN-ului național!) a rămas doar constanta identității sale culturale, generată de supraviețuirea „miraculoasă” a vehiculului lingvistic reprezentat de latina populară, dublată de atestarea Dunării drept coloană vertebrală a românității, nu hotarul dintre românii („vlahii”) nord- și sud-dunăreni. Cele două Dacii din sudul Dunării – Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea – nu au rezistat în timp, fiind aneantizate de iureșul slav. Dincolo de splendoarea orașului Moscopole, în furtunile istoriei au reușit să supraviețuiască ar(o)mâni, farșeroți, megleniți, gramoșteni, istro-români, timoceni etc. Dar româno-vlahi există acum și pe alte coordonate geografice: goralii din Beskids și Tatra, volohii din Carpații Păduroși, urmașii comunității din Vlahia Morava ș.a.m.d. Îi găsim în Polonia, Cehia, Slovacia, Ucraina, Ungaria – mult la nord de Dunăre, tot așa cum există o nouă romanitate în zone din Siberia și Kazahstan…
Cărți,multe cărți.
