… A fost odată lumea cârciumioarelor pitorești, în care mititeii erau când muiati în șampanie, când stropiți cu bere de la butoi, și al gospodăriilor oneste, în care masa luată în familie, duminică, era privită cu religiozitate. Un univers patriarhal în care oamenii știau să se bucure de viața, celebrându-i valorile simple, dar perene. Totodată, aceasta era și lumea chefurilor boierești strașnice, a balurilor protipendadei și a banchetelor sofisticate ale Casei Regale. În jurul lui „a mânca – mâncare“ vibra o întreagă cultură, nu doar culinară, pe care cel mai bine a descris-o Constantin Bacalbașa, autorul unui tom de referință precum Dictatura Gastronomică (primele ediții în 1934 și 1935). Vechii București, ca și întreaga Românie, în fapt, erau un loc geometric al gustului, pasional, plin de temperament, în care emoțiile se consumau intens, inclusiv la nivel culinar. Restaurantele, bodegile și băcăniile deveneau personaje importante ale vieții cotidiene, repere ale nivelului de civilizație atins de Micul Paris contaminat de toate aromele balcanic-orientale, în care, la nivel istoric, s-au sedimentat, adesea haotic, influențe de tot felul. Totul părea un cazan încins în care fierbeau ingrediente contradictorii, dar, în final, absolut savuroase. Permanent, cultura sa se hrănea dintr-un conflict interior constitutiv între stratul popular-arhaic, al unui primitivism delicios, și cel deloc voalat, aspirațional, de asumare a gastronomiei occidentale. Un faimos enunț putea fi citit acum la propriu: Pohta ce-am pohtit…
Cărți,multe cărți.
