Nu a fost prima opțiune pentru înlocuirea lui Alexandru Ioan Cuza pe tronul Principatelor Unite, dar s-a dovedit a fi, finalmente, cea mai fericită soluție, una de-a dreptul providențială pentru cele două țărișoare dunărene aflate în bătaia a trei imperii și beneficiare ale unei foarte fragile uniuni, mereu puse sub semnul întrebării. Domnitorul Carol I se implică personal în Războiul de Independență, proclamă apoi Regatul, reușește modernizarea unei Românii abia trezite dintr-o lungă letargie cu ciubuce și șalvari, pentru, ca la începutul primei conflagrații mondiale, să accepte decizia Consiliului de Coroană și să-și abandoneze țara de baștină în favoarea celei de adopție, cu care se identifică astfel la cel mai profund nivel. Aceasta va fi, însă, și ultima grea lovitură pe care o primește omul Carol, strivit între datoria istorică și glasul sângelui într-o încleștare dramatică, una care i se va dovedi fatală. Metaforic sau, poate, chiar la propriu, Carol I se va sinucide pe altarul noii sale patrii, făcând un sacrificiu pe care tânăra națiune, pe care tocmai o clădise, nu a știut, probabil, s-o aprecieze niciodată așa cum s-ar fi cuvenit…
Cărți,multe cărți.
