Traducere și note de Vladimir Lazurca Volumul de față este primul din cele șase care urmează să apară sub titlul Parerga și paralipomena, ultima carte publicată de „înțeleptul mizantrop din Frankfurt“. Schopenhauer a dorit, la maturitate, să întregească cu o suită de adăugiri Lumea ca voință și reprezentare. Răfuiala cu existența a filozofului ce propovăduiește pesimismul continuă așadar aici și se amplifică în eseuri de o varietate tematică spectaculoasă, scrise într-un stil pregnant, inconfundabil: despre teoria culorilor, politică, religie, literatura sanscrită, limbă, stil, educație, femei, zgomot, suicid etc. Aforismele asupra înțelepciunii în viață, publicate inițial în această colecție, s-au transformat curând într-un adevărat „manual al burgheziei educate“ din întreaga Europă. Schopenhauer a devenit astfel filozoful modern cel mai citit de către scriitori și care a avut fără-ndoială cea mai mare influență asupra literaturii europene. În scrierile din acest prim volum este tratată, pe fundalul unei vaste incursiuni în istoria filozofiei, problematica centrală a gândirii moderne: raportul dintre ideal și real, opoziția dintre fenomen și lucru în sine, primordialitatea voinței, esența comună a existenței noastre și a lumii. „Omenirea a învățat de la mine câteva lucruri pe care nu le va uita niciodată, iar scrierile mele nu vor pieri.“ — ARTHUR SCHOPENHAUER „Nu știu dacă-mi voi schimba cândva părerea, în orice caz în clipa asta sunt convins că Schopenhauer este cel mai genial dintre oameni. Citindu-l, nu pot cu nici un chip să pricep cum de a putut să rămână până acum necunoscut numele lui. Există cel mult o explicație, anume aceea – pe care el o tot repetă – că în lumea asta nu există, cu puține excepții, decât idioți.“ — LEV TOLSTOI ARTHUR SCHOPENHAUER s-a născut la Danzig pe 22 februarie 1788. Datorită averii moştenite de la tatăl său, a putut duce multă vreme o viaţă lipsită de griji, dedicându-se filozofiei. După studii de medicină şi ştiinţe ale naturii la Göttingen, întrerupte curând, îşi obţine în 1813 titlul de doctor în filozofie la Jena, cu lucrarea Despre împătrita rădăcină a principiului raţiunii suficiente. La sfatul îndrumătorului său de doctorat, filozoful sceptic Gottlob Ernst Schulze, îi citeşte pe Platon şi Kant. În 1811 audiază cursurile lui Fichte la Berlin, fiind mai degrabă dezamăgit. Prin mama sa, Johanna Schopenhauer, scriitoare cunoscută în epocă, tânărul Arthur reuşeşte să-l cunoască personal pe Goethe, care îi va fi o vreme partener de discuţii pe teme de teorie a culorilor. În urma discuţiilor şi a corespondenţei purtate cu Goethe, publică în 1816 scrierea Despre văz şi culori. La începutul anului 1819 apare Lumea ca voinţă şi reprezentare, o carte care cuprinde „o metodă de filozofare experimentată aici pentru prima dată şi care se diferenţiază complet de toate cele folosite până acum". Temperamentul tumultuos al autorului cărţii răzbate şi din lunga corespondenţă cu editorul Brockhaus, ce rămâne un document literar al epocii. Imediat după publicarea cărţii, Schopenhauer pleacă într-o călătorie în Italia, pentru ca, în 1820, să se înscrie ca docent privat la Universitatea din Berlin, profesând doar puţină vreme (dar rămânând înscris formal până în 1831). Concurenţa făţişă pe care încearcă să i-o facă lui Hegel în faţa studenţilor, programându-şi cursul în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră cu acesta, se termină cu o înfrângere: doar un număr de 9 studenţi, în total, sunt interesaţi de prelegerile sale. Hegel va muri de holeră în 1831, iar Schopenhauer părăseşte la rându-i Berlinul de frica bolii, mutându-se la Frankfurt. În 1839, scrierea sa Despre libertatea voinţei este premiată de Academia Norvegiană şi va apărea în 1841 împreună cu o altă scriere, căreia premiul îi fusese însă refuzat, intitulată Despre fundamentul moralei. În 1843 publică, tot la Brockhaus, a doua ediţie din Lumea ca voinţă şi reprezentare, însoţită de adăugiri substanţiale sub forma unui al doilea volum. De-a lungul întregii vieţi, Schopenhauer a ţinut în preajma sa şi un pudel, pe care la fiecare zece ani, când animalul îmbătrânea şi murea, îl înlocuia cu un altul asemănător, ce primea acelaşi nume, Atman (în sanscrită: „suflu vital"), fiind convins că cel în viaţă este o reîntrupare a celorlalţi, că este „ascunsul sâmbure al câinelui", cu o vorbă din Faust-ul lui Goethe. În 1851 apare Parerga şi Paralipomena, împreună cu Aforismele asupra înţelepciunii în viaţă. Acestea îi aduc celebritatea, publicul acordând acum atenţie, retrospectiv, şi cărţii sale de tinereţe. E, totodată, momentul în care Schopenhauer, care se considera întemeietorul unei noi religii, al unei soteriologii de sursă brahmanică şi deci opusă celei iudeo-creştine, se vede înconjurat şi de discipoli. Pe aceştia îi numeşte, fără vreo reţinere, „apostolii" şi „evangheliştii" săi. A fost pe deplin convins de valoarea sistemului său, spunând că „va veni timpul în care cel ce nu va şti ce anume am spus eu cu privire la un anume lucru va fi considerat pur şi simplu un ignorant". Era convins de asemenea că, în viitor, va deveni obiectul unui adevărat cult. Moare de pneumonie la 21 septembrie 1860, la Frankfurt pe Main. Fotografie de Johann Schäfer, 1959
Cărți,multe cărți.
