Filosofia lui Heidegger (1889–1976) ilustrează o ambiguitate originală care îi traversează întreaga operă: faptul de a ridica pe culmi tradiția filosofică de la Platon și Aristotel până la Hegel și Nietzsche, concomitent cu punerea în operă a distrugerii sale. În cartea sa de căpătâi, Ființă și timp (1927), întrebarea privitoare la ființă (ontologia) își face ultima apariție scenică și retorică, tocmai pentru a-și evidenția eșecul ca întrebare: sensul ființei este refractar oricărei teorii și, prin urmare, nu poate fi tratat ca obiect, întrucât precede orice tematizare. Filosofiei îi revine, așadar, dubla sarcină de a demonta istoria ontologiei și de a gândi ființa ca fiind legată exclusiv de manifestarea și de interpretarea sa. Filosofia devine astfel fenomenologie și hermeneutică. Receptarea lui Heidegger astăzi este indisociabilă și de biografia lui controversată, pornind de la legăturile sale cu nazismul, dar și de uluitoarea sa aventură filosofică, una care a influențat principalele curente ale gândirii secolului XX – fenomenologia, existențialismul, marxismul, structuralismul, deconstructivismul –, ceea ce îl transformă în principalul filosof al epocii sale. Manuel Cruz (profesor universitar de filosofie)
Cărți,multe cărți.
