Fiecare roman este un deicid secret, un asasinat al realității. La origine, acest eseu reprezintă teza de doctorat susținută de Vargas Llosa în 1971, însă, mai mult decât atât, mărturisește imensa lui admirație pentru Gabriel García Márquez și pentru romanul Un veac de singurătate. Textul împletește analiza profundă a operei cu fragmente din dialogul pe care Vargas Llosa l-a purtat cu García Márquez, oferindu-le cititorilor ocazia să asiste la o punere în scenă a metaliteraturii. Sub ochii lor se desfășoară întregul travaliu romanesc, de la începuturile în jurnalism și scrierea primelor povestiri, până la recurențele culturale și realitățile fictive pe care le produc. Vreme de optsprezece luni, García Márquez s-a închis într-o cămăruță, fumând și scriind, scriind și fumând. A bătut la mașină peste o mie trei sute de file, fără să punem la socoteală materialele aruncate la coș. Ce a rezultat este un roman ambițios, obsesiv, ca un șarpe care-și mușcă vârful cozii. Lăsând deoparte mediul riguros în care a fost conceput, eseul îi invită pe cititori tocmai în cămăruța lui Gabriel García Márquez, în intimitatea operei și a vieții unuia dintre cei mai importanți scriitori sud-americani. „Un scriitor nu-și inventează temele; le plagiază din realitatea reală în măsura în care ea i le sedimentează în spirit, sub forma experiențelor cruciale, ca pe niște forțe obsesive de care vrea să se elibereze, scriind. E amuzant să auzi această afirmație categorică din gura autorului care, câțiva ani mai târziu, avea să scrie romanul cel mai plin de imaginație posibil.” – Mario Vargas Llosa
Cărți,multe cărți.
