În Război şi pace există un personaj episodic, diplomatul Bilibin, admirat, dar şi temut pentru vorbele sale de duh, deseori veninoase. El îi relatează prinţului Andrei desfăşurarea campaniei din 1807, cu bătăliile de la Eylau şi Friedland, în urma cărora se va încheia pacea de la Tilsit între Rusia şi Franţa, în avantajul celei din urmă. Cu umor amar şi muşcător, Bilibin descrie modul în care generalii rivali Barclay de Tolly şi Benigsen îşi puneau piedici unul altuia, făcându-i, fără să vrea, un serviciu lui Napoleon. Scrisorile generalului Averescu către Regele Ferdinand şi Regina Maria, scrise în timpul Marelui Război (nuse ştia pe atunci că avea să rămână ca Primul Război Mondial) arată aceleaşi dificultăţi de cooperare. Dezvăluie disensiunile dintre politicieni şi militari, respectiv rivalităţile dintre generali. Adrian Cioroianu se referă şi el la aceste aspecte, dar aduce lucrurile la zi, arătând modul în care trecutul ne poate ajuta să înţelegem ceea ce trăim azi. Historia rămâne mereu magistra vitæ. Vera Molea a studiat viaţa teatrală din timpul Marelui Război, atât în Bucureştiul ocupat, cât şi pe front, respectiv în Iaşul refugiului. Tabloul teatral pe care-l zugrăveşte este pasionant şi emoţionant. Dicţionarul Oxford a numit „post-adevărul” cuvântul anului 2016. Publicăm două articole care analizează conceptul, fără să-l reducă, în mod simplist, la o mistificare voluntară. Jean-Claude Monod arată că, într-un context democratic, opinia care prilejuieşte dezbaterea publică este mai importantă decât adevărul indiscutabil. Autorul editorialului examinează post-adevărul în istoria ştiinţei, argumentând că, dacă adevărul se bazează pe experimentul crucial de laborator, post-adevărul dă seama de experienţa individuală, autentică, ireductibilă la abstracţiunea teoretică. Rodica Binder ne aduce la cunoştinţă ce se mai gândeşte în Germania, în legătură cu filosofii care, precum Byung-Chul Han, reinterpretează sentimentul de pesimism, în condiţiile contemporaneităţii. Suntem constrânşi să prezentăm conţinutul în ordine secvenţială, cu articolele grupate în secţiuni. De aceea, ţinem să semnalăm convergenţele dintre contribuţii nealăturate, pentru a favoriza o lectură nelineară. Ion Vianu meditează asupra dilemei psihiatrului: sau să facă bine pacientului, împotriva voinţei acestuia, încălcându-i liberul arbitru, sau să preia el însuşi, prin transfer, încărcătura patologică a minţii lui. Psihiatria prin farmacopee, sau anti-psihiatrie prin empatie? El se întâlneşte cu Roberto Blatt, care, în Starea utopiei, întreprinde o analiză critică aprofundată a concepţiilor lui Yuval Harari, expuse în cărţile sale de mare succes, Homo Sapiensşi Homo Deus. Dacă, în prima, Harari ne oferă o perspectivă personală, bine argumentată asupra evoluţiei umanităţii din cele mai vechi timpuri până astăzi, în a doua, el face prognoze îndrăzneţe privind o transformare antropologică radicală, nu prin selecţie naturală, ci prin biotehnologie şi inteligenţă artificială. Omul este pe cale să devină nu un „supraom”, ci chiar să ajungă la condiţia de „zeu”. Medicina va face ca moartea să rămână doar un eveniment accidental, iar psihiatria bazată pe neurochimie va oferi tuturor posibilitatea, dacă nu şi obligativitatea de a fi fericiţi. Roberto Blatt nu contestă raţionamentele lui Harari, dar le demontează prin metoda reducerii la absurd: care ar fi consecinţele, presupunând că ideile acestuia ar fi adevărate? Dedicăm o secţiune unor artişti plastici importanţi: Paula Ribariu, Maria Cioată şi Lucian Cioată. Paula Ribariu, ale cărei lucrări figurează şi pe coperte, este un artist misterios şi profund, care a creat un univers aparte, în care pătrunzi cu înfiorare, chiar dacă nu-i detectezi cu uşurinţă traseele de urmat. Constantin Abăluţă şi Iolanda Malamen ne orientează prin această lume stranie, iar însemnările artistei ne arată cum faptele anodine şi detaliile aparent lipsite de importanţă ale vieţii cotidiene pot declanşa procesul subtil al inspiraţiei. Vladimir Bulat refuză jargonul rebarbativ al criticii de artă, pentru a ne prezenta cu empatie expoziţia pusă sub semnul „umedului” şi al „focului”, în care picturile lui Lucian Cioată intră în sinergie cu instalaţiile ceramice ale Mariei Cioată. Georges Banu ne arată modul în care obsesia nevrozelor teatralizează spitalul psihiatric, iar Katrin Brack, în dialog cu Frank Raddatz, pune în lumină preocupările actuale în privinţa scenografiei unui spectacol. Tot despre dramaturgie este vorba în dialogul pasionant dintre Yasmina Reza şi Lakis Proguidis. Prima parte datează de acum aproape douăzeci de ani, când autoarea era în pragul succesului, iar, în a doua parte, ea priveşte retrospectiv, analizându-şi satisfacţiile şi amărăciunile aduse de un asemenea succes major. Este ca în Dumas, când citim, unul după altul, Cei trei muschetari şi După douăzeci de ani. Economia şi etica merg mână în mână. Este ceea ce vedem din contribuţiile lui Mircea Coşea şi Cass R. Sunstein. Modelele teoretice ale economiei presupun că agentul este unul perfect raţional, adică ia decizii strict în funcţie de optimizarea propriului său avantaj material. Rateurile acestor modele se datorează eludării factorilor psihologici, dar şi neglijării valorilor etice, pe care le vedem cu aceeaşi pregnanţă ca şi „cerul înstelat deasupra noastră”, după cum spunea Kant, referindu-se la „legea morală din mine”. Publicăm un capitol esenţial din eseul lui Lakis Proguidis, Rabelais. Que le roman commence!, premiat de PEN Club – secţiunea franceză. Este pasionant să citeşti o carte care arată că autorul îşi trăieşte ideile, nu face doar, în mod impasibil, un studiu hărăzit rafturilor de bibliotecă. Concepţia autorului este originală, el nu leagă opera lui Rabelais de proto-romanele autorilor antici (Apuleius, Longos), ci de misterele medievale, care au dezvoltat un hibrid original între dramatic şi comic. În acelaşi sens, Anne Applebaum ne atrage atenţia că Uniunea Europeană nu poate căpăta un sens profund, fără o naraţiune care să o transpună în planul imaginarului. Nimeni nu poate ajunge să dea sens propriei sale vieţi, fără a recurge la literatură. Povestirea pune în ordine multitudinea de amănunte din care este formată o existenţă, ea îi dă acesteia coerenţă şi, eventual, o semnificaţie superioară. Adrian Mihalache
Cărți,multe cărți.
