„«Ultima trăncăneală» (un titlu care ar fi fost pe placul lui Mircea Iorgulescu, cu toate că problemele discutate numai frivole nu sînt) e o astfel de culegere de mailuri schimbate cîțiva ani la rînd de cei doi prieteni – Ioan Groșescu și Mircea Iorgulescu, legați de o prietenie veche și de la prima vedere, reactivată după ani de aerisire. Necum frivolă însă, cu toate că amîndoi corespondenții se străduiesc să respecte spiritul „ploieștean” (care se trage din Caragiale tot pe atît pe cît Caragiale însuși se trăgea din el) și s-o dea mereu pe glumă și pe ironie, cartea de față e una din cele mai dramatice cărți apărute la noi (de la ultimii la primii ani). E o carte nu doar de suferință, ci una care contaminează cu suferință (din păcate eu nu știu un cuvînt potrivit pentru o astfel de iradianță, dar sigur medicii au un termen potrivit). Dincolo de filmul unei agonii și de zbaterile din zilele ei, dialogul acesta e și filmul unei prietenii plină de devoțiune. Afecțiunea e reciprocă, dar profitînd de faptul că bolile sale (duce și el un sac plin) sînt mai suportabile, Ioan Groșescu își asumă un rol patern: sfaturi, îndemnuri, încurajări, consolări, tot ce poate fi găsit în arsenalul unei prietenii sînt puse spontan în act. Și peste toate, compasiunea. E o carte exemplară de suferință; dar și de prietenie exemplară.” Al. Cistelecan („O carte care contaminează cu suferință”)
Cărți,multe cărți.
