Pilde de vrednicie creştină şi românească, încălziţi fiecare – ca să-l parafrazez pe Iorga – de o idee căreia i se închinaseră întregi, n-au ezitat să se măsoare eroic cu vremurile pentru ce au crezut ei sfînt şi mare. Au ajuns astfel, fiecare în felul său, dar toţi în strălumina “Duhului Care suflă unde vrea”, conştiinţele noastre mai bune (cum zicea Noica despre Eminescu), certificatul nostru de învrednicire istorică dinaintea lumii şi dinaintea lui Dumnezeu. […] Aşa cum despre scriitorii realişti ruşi din secolul al XIX-lea s-a putut spune că se trag toţi din Mantaua lui Gogol, tot aşa despre memorialiştii români ai temniţelor comuniste din secolul XX s-ar putea spune că se trag toţi din Piteştiul lui Dumitru Bacu (1923-1997).
Cărți,multe cărți.
