Antologie sanscrita

Cuvânt înainte Să traduci pentru prima oară în românește textele sacre ale literaturii indiene este pentru noi, contemporanii unei lumi cucerite la distanță printr-un click pe tasta calculatorului, un gest asemănător unei expediții clasice pe Himalaya. O cățărare pas cu pas, fiecare colț de stâncă fiind câștigat cu efort, multă determinare și mult talent totodată. Talentul de a pune piciorul pe teren ferm. Cuceritorul de azi care ar putea înfige steagul în vârful muntelui direct de la bordul unui avion nu ar cunoaște nimic din sudoarea înghețată a predecesorului său de acum 130 de ani.Eminescu a fost, e lucru dovedit, primul cuceritor al Himalayei literare. A tradus Imnul Creațiunii și l-a integrat în opera sa, confruntând textul original din sanscrită cu câteva variante germane. A tradus din sanscrită și Gramatica sanscrită mică a lui Franz Bopp, între anii 1884-1886, iar cele trei Caiete de la BCU Iași, care conțineau traducerea gramaticii, au fost deschise, după 100 de ani, de „sora sa mai mare”, Amita Bhose, cu doctorat în Eminescu și exegetă a operei eminesciene. (Vezi teza de doctorat Eminescu și India, sub îndrumarea științifică a doamnei Zoe Dumitrescu-Bușulenga) Pe urmele lui a urcat, mai puțin pregătit în domeniul filozofiei indiene, dar cu entuziasm, George Coșbuc. Datorită lui avem primele traduceri în limba română ale unor fragmente reprezentative din Mahabharata, Ramayana, Rig Veda, precum și maxime, proverbe și poezii lirice, reunite sub titlul Antologie sanscrită cât și a Sakuntalei – opera lui Kalidasa. Traducerile le-a făcut nu din sanscrită, el nefiind cunoscător al limbii zeilor, așa cum e supranumită sanscrita, ci din germană. În 1893 își exprimă dorința publicării acestei Antologii în care includea și Sakuntala, într-o scrisoare adresată lui Tutu Maiorescu. E mâhnit că editorul nu e interesat. Proiectul era mai amplu și pare că parte din traduceri s-au pierdut, astfel că Antologia publicată în 1897 conține, în afara fragmentului Potopul, numai traducerile publicate în Vatra (1894) și Convorbiri literare (1896). De ce se aplecase însă Coșbuc asupra literaturii orientale? S. E. Demetrian, cel ce semnează Cuvântul înainte al reeditării Antologiei sanscrite din 1966 notează: „Pentru mitologie, folclor și filologie, George Coșbuc avusese întotdeauna un interes viu. Teoriile mitologice pe care le accepta despre unitatea fundamentală a folclorului indo-european l-au făcut să fie și un cercetător al folclorului oriental. Teoriile de gramatică comparativă care dovedeau originea comună a limbilor europene și sanscritice l-au determinat și mai mult să-și adâncească cunoștințele în domeniul culturii orientale (...) Exemple de poeți, scriitori și de filologi contemporani care scriseseră despre cultura orientală îi erau, așadar, cunoscute; în plus, exista și o bibliografie importantă de istorii ale literaturii și culturii indiene, care i-ar fi putut sugera ideea unei antologii.”Existau, totodată, traduceri competente de texte sanscrite în germană, franceză, engleză, latină chiar. Bun cunoscător al limbii germane, Coșbuc alege această limbă pentru traducerile sale în română.Nicolae Iorga afirma că prin traducerea realizată de Coșbuc „bătrâna înțelepciune a strămoșilor poeziei și filozofiei omenești vorbește astfel înțeles și simpatic și pentru noi”.Meritul lui Coșbuc e cu atât mai mare cu cât, conform lui S. E. Demetrian, „epopeile din care Coșbuc a făcut majoritatea traducerilor sale, adevărate enciclopedii de cunoștințe, descriu o civilizație ideală, căreia indienii au încercat întotdeauna să se conformeze în viața socială și individuală (...) Exemplele de virtute și cinste, noblețe și respect au stat la temelia ideilor morale ale generațiilor, care au căutat să le actualizeze, iar majoritatea filozofilor, poeților și dramaturgilor indieni s-au inspirat și ei din cele două epopei.”Coșbuc mai fusese inspirat, se pare, și de atmosfera favorabilă culturii orientale pe care o găsise la redacția Tribuna, unde lucrase ca redactor în anii 1888-1889 și unde îi găsise pe G.B. Duică, Ioan Slavici, care îl cunoscuseră pe Eminescu la Viena, în toamna lui 1869, admiratori și ei ai gândirii orientale și care cu siguranță i-au insuflat și lui Coșbuc curiozitatea de a-și adânci cunoașterea în acest domeniu. Despre preocuparea lui Eminescu pentru literatura veche indiană avem o mărturie valoroasă a lui Teodor V. Ștefanelli, coleg de școală la Cernăuți și Viena: „Astfel a cetit el mult din literatura indică și persană și când avea cu cine, discuta mult asupra acestor literaturi și mai cu seamă asupra principiilor religiei buddhiste, de care era încântat și despre care spunea că este cea mai poetică, mai frumoasă și mai profundă religie de pe lume.Cetise și Ramaiana și Mahabharata, apoi Sakontala din literatura indică și frumoasele versuri ale lui Hafis din literatura persană, și trebuie să-i fi plăcut foarte mult aceste opere, căci foarte adese vorbea despre ele până ajungea la Budha-Sakhia-Muni și la Nirvana.” (din volumul Amintiri despre Eminescu, pag 72, editura Cununi de stele, 2018)Influențat desigur de predecesorul său, Coșbuc s-a aplecat, așadar, asupra literaturii sanscrite și ne-a făcut-o cunoscută cu talentul său de poet, traducerea în versuri fiind de o deosebită frumusețe vizuală și muzicală; și a însoțit-o de o prefață care astăzi pare incompletă sau stângace, dar să nu uităm epoca în care a fost făcută. George Coșbuc a fost pionier al popularizării literaturii indiene clasice și și-a asumat acest rol. Să nu uităm că literatura sanscrită fusese făcută cunoscută în Europa doar cu un secol înainte de Coșbuc. (Vezi articolul Cabala limbii sanscrite, din Eminescu și limba sanscrită, de Amita Bhose, p 59, editura Cununi de stele, 2010)Cartea de față reproduce textul din 1987 al Antologiei sanscrite, apărute la Institutul de Editură Ralian și Ignat Samitca. Sacontala va fi subiectul unui volum separat, în curs de pregătire la Cununi de stele.Am păstrat în mare parte ortografia primului volum atât pentru cuvintele uzuale cât și pentru numele propriii – de pildă Cunti în loc de Kunti, Brama în loc de Brahma, Damajanti în loc de Damayanti, Nal – Nala, alternarea Ardjuna/ Ardjun. În volumul din 1897 Coșbuc a inclus Nala și Damajanti la capitolul Din Ramayana, în volumul de față l-am inclus capitolului de care aparține de fapt, Din Mahabharata. Notele de la finalul cărții le-am redistribuit fiecărui capitol, pentru o mai ușoară urmărire a textului.Cititorii familiarizați cu filozofia indiană vor recunoaște termenii „budaist” – buddhist, „panduizi” – cei cinci fii ai regelui Pandu.Familiarizați ori nu, cititorii din cel de-al treilea deceniu al secolului XXI vor fi cuceriți, pas cu pas, de poezia tălmăcirii.„Tu erai nemăritată, eu eram copil p-atunci – Începuse toamna, dragă Soarele, grăbit pe lunciȘi pe dealuri, tot mai grabnic scobora mereu spre țaraCelor morți, la Jama-n brațe. Cât d-aprinsă vine varaTopind florile, iar toamna cât de dulce-i pe pământ!Florile-și înalță capul, arborii șoptesc în vântȘi prin râu se joacă peștii și pe mal flamingii saltăȘi, cu aripile ude, prin întinderea cea-naltăA văzduhului, aleargă păsările ciripind;Iar pe munte, ca o mare, șiruri negre se întindDe păuni, pe care-i face sclipitori de tot, ca lunaPloaia care multă cade, și tot cade, cade-ntrunaDin afundături de munte, zgomotoase, mari de ploiCurg izvoarele grăbite, galbene de praf și foi,Și ca șerpii se-ncovoaie după stânci cu frunte lată.” Pentru comparație redăm și versiunea realizată de Theofil Simenschy din sanscrită (Amita Bhose are însă rezerve: „confruntarea traducerilor însă cu textele originale dă de bănuit că el s-a lăsat influențat de alți traducători – Cabala limbii sanscrite, p. 66): „Pe atunci, tu, regină, erai nemăritată, iar eu eram prinț moștenitor. Odată se ivi anotimpul ploios. Care îmi spori dorința de a vâna.După ce dogorise cu razele sale lumea, soarele părăsi pământul și se îndreptă spre lăcașul înfiorător al morții.Curând arșița dispăru și apărură nori plini de apă; atunci toate vietățile se bucurară: broaște, saranga și păuni.După ce se scăldau, păsările, cu aripile ude, abia puteau să se suie pe copacii cu crengile bătute de ploaie și de vânt.Acoperit de apa care cădea fără încetare, muntele părea un lac plin de păsări.Râurile, limpezi mai înainte, curgeau acum ca niște șerpi albicioși, roșietici, pământii, din munți.” Să-l însoțim, așadar, cu recunoștință, pe cel ce a urcat pas cu pas pe vârful Himalaya al literaturii vechi indiene. Carmen Mușat-Coman