„Dacă n-ar fi un retractil (nu doar ca personalitate, ci – frecvent – ca atitudine textuală), O. Nimigean ar putea fi luat drept romantic târziu. Dacă n-ar avea pusee afective, nostalgii amare sau tandre, ar putea fi catalogat drept neoexpresionist. Dacă n-ar scrie sub presiunea unei enorme biblioteci, ar putea trece drept douămiist. Dacă nu l-ar interesa structurile adânci ale suferinței, dacă n-ar lega poezia de conștiință și de adevăr, ar putea să încapă întreg în poeticile textualiste. Dacă n-ar avea luciditatea tăioasă și corozivă a lui Caragiale, printre poemele sale s-ar putea număra și poeme solare. Dacă propria cerebralitate interpretantă n-ar întrerupe aproape de fiecare dată transa și ritmul poemului, pentru a le esențializa discursiv, poemele sale ar fi vizionare. Cum este de așteptat, ceea ce rămâne nerotunjit în impresiile condiționale despre destinul poetic al acestui solitar prin opțiune poetică și dialogal prin intenție este chiar amprenta individualității sale artistice. Avem în față integrala unui clasic al contradicțiilor. Vom ști să o citim?” Mihaela Ursa
Cărți,multe cărți.
