„Nu e de ajuns să te indignezi. Nu e de ajuns să vrei să spui lucrurilor pe nume. Trebuie să poți face rost de cuvintele indignării, să găsești cuvintele adevărului aruncat în față. Eseurile din acest «portret de țară» nu sunt exerciții de stil, ci sunt mânie stilizată, o demonstrație de cum poate fi mânată imprecația în țarcul cuvintelor. De cum poate fi mânuită limba la care visa Cioran, ale cărei cuvinte, «ca niște pumni, ar zdrobi fălcile». Răfuiala autoarei cu istoria noastră începe de la anul 2012 încoace. Cuvintele de erinie înfuriată și rănită din iubire de țară ale Luminiței Marcu «zdrobesc fălcile» lichelelor de toate culorile și mai ales, mai ales, ale confraților care, prostituându-și cuvintele, au ajuns să slujească toate abjecțiile politice ale septenalului românesc 2012–2019. Se va căi vreunul dintre ei citind aceste pagini? Sigur, nu. Dar important este că, în lumea noastră în care realitatea încape tot mai greu în cuvinte, se ridică o voce nouă, răspicată și limpede. Frumoasă ca aria Donnei Anna din Don Giovanni, în care țipătul de indignare se transformă în muzică.“ – GABRIEL LIICEANU
Cărți,multe cărți.
