Care sunt rădăcinile agresivităţii umane? Cum putem explica resorturile războaielor sau ale regimurilor opresive? Pornirile noastre violente ţin de animalitatea noastră ori constituie, mai curând, o determinantă culturală? Încercând să-şi croiască o cale dincolo de instinctualismul lui Konrad Lorenz şi al neodarwiniştilor şi dincolo de behaviorismul lui Skinner (pentru care violenţa este o condiţionare strict socială), Fromm distinge între două chipuri fundamental diferite ale agresivităţii. Dacă, pe de o parte, se poate vorbi despre o agresivitate „defensivă" sau de supravieţuire, moştenită pe linie biologică, pe de cealaltă parte descoperim agresivitatea „malignă", pura distructivitate, care incită la violenţă din motive ce rezidă în caracterul uman. Considerând-o ca pe o deformare a personalităţii, şi nu ca pe un dat inevitabil al naturii umane, Fromm descrie patima distructivităţii trecând prin visele pacienţilor lui Freud, prin sadismul birocratic al lui Stalin şi încheind cu „necrofilia" lui Hitler. Prezenta carte constituie cea mai închegată construcţie teoretică a lui Erich Fromm, combinând date din neurofiziologie, antropologie, preistorie, etologie şi, mai ales, psihanaliză. Este un volum de referinţă pentru ştiinţele sociale, dar şi un răspuns în cheie critic-umanistă la pesimismul lumii de azi.
Cărți,multe cărți.
