Studiile de film feministe mi-au oferit două concepte-cheie: reprezentare (în loc de expresie) și subiectivitate și diferență sexuală, ca formațiuni psihosimbolice. Cu ajutorul acestor noțiuni, consider că putem interpreta picturile moderniste ale micului grup de artiști care au expus împreună între anii 1874 și 1886 (cunoscuți în istoria artei drept impresioniști; preferat fiind însă numele de independenți) pe trei paliere ale reprezentării și spațiului: ce spații erau reprezentate; cum erau spațiul și spațiile reprezentate în termeni picturali; și, cel mai important, diferența dintre poziționările psihosociale din care au fost produse aceste reprezentări. Prin urmare, nu susținem că bărbații și femeile pictează diferit sau că își „exprimă” diferența prin intermediul picturii. Picturile impresioniste trebuie înțelese sub forma unor configurații complexe a ceea ce era considerat drept spațiu sau spații-cheie ale modernității, pe care acești artiști ambițioși căutau să le deslușească în lumea în care trăiau, prin intermediul picturii. Trebuie să examinăm apoi, prin analize formale și picturale extrem de atente, cum anume spațiul locuit este reprezentat ca spațiu pictural adresat unui privitor atunci cînd este înfățișat pe o pânză bidimensională. Și, în cele din urmă, trebuie să ne întrebăm cum anume poziționările subiecților sexuali – cu caracteristici de gen și de clasă în spații experimentate diferit la nivel psihic și social, dar și ca experiențe corporale și imaginare – sunt înscrise în artă semiotic și afectiv prin resorturi picturale.
Cărți,multe cărți.
