Când mama e absentă

Este greu de crezut că o mamă poate fi absentă psihic, că nu-și poate iubi copilul pentru ceea ce e el, că-l poate respinge, că se poate purta greșit cu el, îl poate maltrata sau chiar ucide, pentru că asta contravine ideologiei pe care civilizația noastră occidentală o vehiculează în jurul figurii materne, în mod obligatoriu protectoare și iubitoare. Dar „răul matern” există cu adevărat. În această carte, Hélène Romano nu abordează maternitatea în general, ci anumite relații mamă-copil foarte specifice, cele care produc suferință copilului și, în unele cazuri, maltratări grave. Astfel de situații sunt trăite de mii de copii care vor deveni poate într-o bună zi părinți și care vor fi copleșiți de trecutul de suferință care va veni peste ei, fără să poată vorbi despre asta sau fără să cunoască motivele pentru ceea ce au îndurat. Autoarea aduce în prim plan si aspectele ce pot servi drept suport al rezilienței pentru cei și cele care nu au avut norocul să aibă o mamă „suficient de bună”.   „Cu siguranță, majoritatea femeilor își doresc ce e mai bun pentru bebelușul lor și speră să-i poată acorda și oferi toată dragostea, toată atenția, protecția, înțelegerea și recunoașterea de care are nevoie. Însă, dincolo de bunele intenții, nu este ușor să fii părinte, căci asta ne trimite la intimitatea cea mai profundă a poveștii noastre de viață, la nucleul a ceea ce ne constituie, astfel că putem să ne trezim că repetăm inconștient cu copilul nostru singurul mod de relaționare pe care îl cunoaștem și pe care l-am trăit noi înșine atunci când eram mici.” Hélène Romano „Maltratarea nu are nimic genetic și majoritatea adulților care se angajează în proiectul parentalității și care au fost respinși, maltratați sau abuzați de unul sau de ambii părinți o fac arareori cu ușurință. Faptul de a-și pune întrebări reprezintă o măsură de siguranță pentru copilul care se va naște, pentru că acești adulți, odată deveniți părinți, nu ezită să solicite ajutorul. Dificultatea este cu totul alta pentru cei care fac un „copil pansament": ca să se repare, ca să aibă un „mini-eu", ca să-și dea o identitate, ca să dobândească un alt statut social, ca să răspundă unei norme sociale, că să fie gratificați sau ca să-și umple un gol existențial. Riscul de a-și proiecta propria suferință asupra copilului este foarte mare în aceste cazuri. Iar acest gen de părinți cer arareori sfaturi sau le vorbesc altora despre greutățile lor.” Hélène Romano