Umbra timpului

Într-o literatură în care realizarea artistică coincide de obicei şi cu cea dintâi sforţare, cazul d-lui Ion Pillat este rar: ca să ajungă la Pe Argeş în sus, poetul a trebuit să treacă printr-o serie de laborioase deveniri; în rodul copt de acum musteşte seva multor ani de infructuoase încercări. Numai după şovăiri şi lungi ocoluri, el a izbutit să-şi găsească originalitatea şi să se situeze literar. întâmplarea e cu atât mai rară, cu cât domeniul în care s-a situat nu e nici îndepărtat, nici exotic; după vane ispite budiste, poetul a revenit şi s-a împlântat în câmpul strămoşesc, între dealul şi via Floricăi, între castanul cel mare şi apa Argeşului, în peisagiul familiar al copilăriei, între orizonturile poetice şi poetizate de amintire.Dintr-o desăvârşită consonanţă a sentimentului elegiac, atât de simplu şi de profund, cu mijloacele de realizare tot atât de elementare, a ieşit această operă de cristalină rezonanţă, cu sunetul ei propriu, deşi se integrează în întreaga simfonie a literaturii noastre băştinaşe. Această literatură are un caracter tradiţionalist; cum însă şi d. Nichifor Crainic a întrupat ferm aceeaşi atitudine, trebuie să facem diferenţierile cuvenite. Deşi a pornit de la Şesurile natale, şi deci de la un orizont determinat, viziunea poetică a d-lui Nichifor Crainic s-a lărgit apoi şi s-a abstractizat; slobozind contactul cu realităţile umile, singurele ce pot sensibiliza, s-a conceptualizat; devenind conştientă, a luat un ton teoretic sau chiar didactic. Poetul e la intersecţia naturii cu rasa; sufletul lui exprimă spectacolul neschimbat al unor orizonturi limitate; e stropul din urmă al unor lungi generaţii de oameni ce se scurg şi se mlădiază în aceeaşi matcă; tradiţionalismul îmbrăţişează şi rasa şi se ridică până la ideea largă de patrie, în care intră atâtea elemente abstracte. Tradiţionalismul d-lui Ion Pillat e mult mai îngrădit şi mai concret: el purcede de la realităţi: de la ”vie”, de la “castanul cel mare”, de la ”vârful Dealului”, de la ”luncă“, de la, “odaia bunicului”, de la ”capelă“ — de la tot ce încheagă nu numai orizontul Floricăi, dar şi patriarhala casă a bunicului, de la ”putina unde îşi lua băi de foi de nuc”, până la ”ceasul lui de pe masă ce şi-a mai păstrat tictacul”. Acest tradiţionalism nu se ridică nici la neam, nici la patrie; ca peisagiu el se opreşte la hotarele Floricăi; iar ca solidaritate, se mărgineşte la o simplă legătură familială: bunica şi mai ales bunicul domină această poezie domes- tică[...]Figura lui Ion Brătianu se desprinde, astfel, din toate lucrurile mărunte ce l-au înconjurat şi se risipeşte, înmulţindu-se, în reînnoirea naturii de primăvară: un nou panteism familial se iroseşte, parfumat, din aceste versuri de pietate... Emoţia poetului e reală: ea are însă o şi mai mare rezonanţă în noi prin însăşi pietatea pe care o simţim cu toţii faţă de ”păstorul de oameni”; sentimentul se generalizează şi familia mică se leagă de familia mare. Tonul nu este totuşi ridicat; nu se înalţă la epos; nu lunecă nici la panegiric; patriotismul îşi împinge discreţia până a se şterge cu totul.Pietatea se încheagă din sentimente strict personale şi se materializează prin lucruri mărunte şi zilnice: acest intimism într-un subiect ce s-ar fi putut lesne amplifica şi trata solemn e adevăratul principiu de emoţiune al poeziei d-lui Ion Pillat. Dragostea pentru moşie (în sens mărginit) şi instinctul de familie, la care se reduce tradiţionalismul poetului, sunt legate în armătura unui sentiment elegiac, general, de altfel, dar pe care nu-l găsim nici în tradiţionalismul d-lui Nichifor Crainic, nici în poezia descriptivă a lui Vasile Alecsandri. Acest sentiment este profundul regret al copilăriei pierdute; relicvele casei de la Florica, toate elementele peisagiului exterior — castanul, via, cireşul, pădurea din Valea Mare, lunca, zăvoiul, căsuţa din copac — nu devin material descriptiv, ca la Alecsandri, şi nici puncte de plecare ale unei solidarităţi teoretice cu solul modelator. Ele nu-s văzute prin realitatea lor de acum, ci-s însufleţite prin amintirea copilăriei şi colorate prin părerea de rău a trecutului; un fâşâit al vremii, o nostalgie după timpurile de odinioară, un sentiment de dezrădăcinare şi o dorinţă de reîntoarcere la natura şi la locul de baştină străbat versurile volumului [...] O astfel de poezie se situează în realităţile noastre sufleteşti şi cosmice: ea se integrează deci în acea literatură autohtonă, cu profunde însuşiri naţionale, ce porneşte din filonul popular si se afirmă printr-un lanţ neîntrerupt de scriitori, cu un fond comun, deşi cu variate mijloace de realizare, nu numai pe măsura talentului, ci şi pe a timpului. Poezia d-lui Pillat e transpunerea poeziei lui Alecsandri, prin tot progresul de sensibilitate şi prin toate prefacerile limbii pe care le- au putut înfăptui cincizeci de ani de evoluţie... Aceeaşi viziune idilică a naturii, aceeaşi seninătate pătrunsă însă şi de un sentiment elegiac, ce-i creşte emotivitatea şi deci lirismul, şi aceeaşi simplicitate de limbă şi mijloace de materializare poetică. Ar fi o interesantă comparaţie de făcut între Pastelurile bardului de la Mirceşti şi poeziile cântăreţului Floricăi, nu pentru diferenţieri de fond, asupra cărora ne-am oprit, ci pentru evoluţia formei; printr-o astfel de comparaţie s-ar putea preciza, prin pilde, progresul realizat nu numai de limbă, ci şi de expresia poetică, prin intelectualizarea şi rafinarea imaginii. Această cercetare ar fi interesantă şi pentru poeţii de azi; într-o literatură de imagism exagerat, s-ar vedea de câtă forţă se poate bucura imaginea rară, topică şi armonioasă.” George CĂLINESCU