„…Câteva pagini ne fac să gândim la primele cărți ale lui Gorki, la acele povestiri unde mișună «drojdia societății» și care sunt poate tot ceea ce-i mai bun în opera marelui scriitor. Totuși, trebuie reținut că Panait Istrati, are pentru personajele sale o tandreță pe care Gorki n-a avut-o niciodată. Poeticul din povestirile lui Gorki se datorește cadrului natural și nicidecum vagabonzilor zugrăviți de el și despre care acest autor a spus – în mai multe ocazii – că nu merită nicio simpatie. Prăpădiții din Biroul de plasare – și Adrian Zografi este unul dintre ei – sunt mult mai umani. Nenorocirile nu-i înăspresc iremediabil. Dacă au vicii, n-o fac din cinism; ei se lasă târâți de ele, nu le premeditează. Și, nu-i un spectacol lipsit de măreție, faptul că acest scriitor, după o viață din cele mai agitate și mai vagabonde din câte cunoaștem, depănându-și acum anii tinereții într-o mânăstire din Carpați, unde luptă fără speranță cu tuberculoza – acest om a păstrat, în ciuda, unor resentimente legitime, încrederea în om și în generozitatea funciară a inimii omenești.” (J. B. Severac, La Révolution proletariènne, 10 mai 1933.)
Cărți,multe cărți.
