Poezia Cristinei Hermeziu e una furată in extremis unei lumi uniformizatoare și alienante, cu atât mai alienantă dacă aparține megalopolisului parizian. Ceea ce nu înseamnă că ar fi un violon d’Ingres, dimpotrivă, întâlnirea cu timpul personal, smuls timpului depersonalizat, are valoare de Ereignis și se petrece à bout de souffle, cu o sensibilitate existențială acută. Trecutul afectiv, căruia îi sunt rememorate fulgurațiile antonioniene de pasiune și incomunicabilitate, asumarea lucidă a feminității, melancoliile („hrănește bestia/ cu melancolii”), vecinătatea înspăimântătoare și fascinantă a golului, autoironia contrapusă tendințelor de explozie emoțională, sarcasmul (iubește-ți telefonul/ ca pe tine însuți), luciditatea resemnării (ce înțelepciune,/ ce simplitate) încap toate miraculos în notația austeră, cu abia câteva extensii colocviale și mici inserții incantatorii repede reprimate. Textele acestea mărunte („broutilles”) transmit o autenticitate lirică, o finețe și fragilitate umane pe care poezia noastră „hipergeneraționistă” le atinge rareori sau chiar le respinge programatic. O. NIMIGEAN
Cărți,multe cărți.
