La primă şi grăbită vedere, s-ar putea spune că Sagarmatha e un poem istoric. Şi nici n-ar fi aşa de greşit un astfel de exerciţiu taxonomic; atâta doar că trebuie numaidecât precizat următorul lucru – Moni Stănilă nu scrie poeme despre istoria universală pentru a deveni un cetăţean al Universului, sau al Istoriei Universale, precum ştim noi cine. Dimpotrivă, ea încearcă mai degrabă să facă din Istoria Universală un cetăţean al poeziei ei. Mallarmé făcea cândva distincţia între poezie (care se ocupă cu spaţiul privat) şi reportaj (care are în jurisdicţie tot ce ţine de spaţiul public); în Sagarmatha pariul major al lui Moni Stănilă e să infirme distinguo-ul acesta al poetului francez şi să demonstreze că jurisdicţia poeziei acoperă totul, de la public la privat şi viceversa. Înţeleasă astfel, Sagarmatha e antonimul perfect al Spaţiului privat al Elenei Vlădăreanu. Relaţie care defineşte deopotrivă modul în care Moni Stănilă înţelege poezia, dar şi nivelul la care a ajuns să joace.
Cărți,multe cărți.
