În fapt, dincolo de orice alibi livresc sau metamorfoză a textului, poezia lui Constantin Vaciu revine predilect la constanta sa de aur, care este (re)afirmarea periodică a iubirii ca măsură ontologică, deopotrivă a emoției vii, asumate – aș zice – devastator, și a paradigmei afective imaginare, într-un „reset” continuu, cu o foame aparte de a explora („turnul uitat în răsărit”) și de a se explora („cuvintele/ scrise pe buze/ se întorc”), pe coordonatele feluritelor valențe sufletești, raportate mereu la o „ancoră de stele”.
Cărți,multe cărți.
