„Nu există idei, ci teme interioare.” Anton Holban, Pseudo-jurnal La prima vedere, Paragina este cartea unei mari iubiri şi a unui irepresibil doliu. Douăzeci și cinci de ani trăiți împreună de Carolina şi Axinte sunt mai puțin decât o viață; când unul moare pe neaşteptate, cel rămas încearcă să umple golul cu o poveste. Una în care se amestecă nu doar dilemele lor profesionale, ci și trecutul, prezentul şi viitorul, timpuri ce nu mai sunt percepute într-o succesiune firească, ci în simultaneitatea lor imanentă, generatoare de întrebări, dileme şi puține certitudini. Ceea ce a fost devine o întrebare despre ceea ce este și, mai ales, despre ceea ce va fi, dacă va fi. Singura limbă care le deosebeşte, unindu-le, este cea a ființei, universal inteligibilă, dar niciodată identic articulată. Ea spune povești diferite, însă niciuna nu poate desluşi semnele şi momentul în care se instalează degradarea, ruina, paragina și, în cele din urmă, abandonul. Paragina e, aşadar, una dintre poveştile care îşi reprimă resemnarea pe măsură ce viața înaintează spre sfârşit, când dezlegarea şi supra- viețuirea se desăvârşesc prin zborul din colivia compromisurilor, spaimelor, iluziilor, prejudecăţilor. O poveste mai lungă decât viața.
Cărți,multe cărți.
