Resursa

„Poezia Olgăi Ștefan se aseamănă cu cele două faze ale mareelor: citind-o, ai prima dată senzația că forța ei discursivă te paralizează, inundând tot spațiul mental și emoțional prin flamboaianța imaginarului, prin rimele interioare sofisticate și prin rafale de referințe culturale sau inserții de critică socială. După care, așa cum refluxul dezvăluie tot felul de vietăți bizare, scoici și resturi de pe fundul mării, așa și versurile ei scot la iveală însăși natura oximoronică a realității imediate: esteticul coexistând cu inesteticul, adevărul cu minciuna, falsul și fariseismul cultural, binele cu răul, normalul cu anormalul. Nerămânând la periferia realului, ci mergând dincolo de documentarea observațională, Resursa deconstruiește și reconstruiește fiecare segment constitutiv al vieții, fiecare mare experiență fondatoare, vorbind despre dragoste, erotism, despre moarte sau despre devenirea literară printr-o abordare neconcesivă. Orice țintă și-ar fixa în bătaia obiectivului poetic, Olga Ștefan rămâne unul dintre cei mai autentici și originali poeți de după 2000.” Anastasia Gavrilovici „Resursa e o pledoarie pentru recunoașterea complexelor, pentru denunțarea minciunilor și a falselor enclave de „autenticitate morală”, pentru critica acerbă a automatismelor existențiale și culturale și, cel mai mult, pentru revoltă. O biografie dezabuzată și feroce, „condamnată la clișeu”, care are la bază, precum în final, extincția. Totul este cuantificat, ajustat și malițios observat; totul este o resursă inepuizabilă, regenerabilă prin autoconvingere masochistă și circularități defensive într-un roller coaster care te desfigurează, apoi te lasă exact așa. Totuși, Resursa este și un proiect de supraviețuire al scriitoarei, artistei, femeii, fetei, mamei, iubitei etc., care ascultă și nu tace, care observă monstruos de metaforic și de concret, trăindu-și existența printr-o luciditate viscerală, prin verva cuvintelor care niciodată nu evită, ci reclamă, prin reconstrucția unei realități de nișă, cu ecourile unui Cluj îmbâcsit, pe cale să se fărâmițeze, în care subiecții sunt niște infuzii inadecvate de stări scabroase, orgolii și ratări.” Teona Farmatu