De mult scriitorii de anale slave în Balcani, pornind de la împăraţii romani şi bizantini şi trecând pe la țarii bulgari şi sârbi, ajungeau la domnii români ca la continuatorii autorităţii lor. Supuşi unor prelaţi greci, ca Dionisie Rali al Târnavei, din care Mihai făcu capelanul său în Ardeal şi în Moldova, reorganizatorul canonic al Bisericii locale, bulgarii cerură prin aceştia, prin tot soborul acestor şefi religioşi ai lor, libertatea de la Mihai. Iar sârbii, care, o clipă, crezuseră în Sigismund, proclamându-l ca rege al lor, pentru a-l vedea părăsind, ruşinos, asediul, îndelungat şi zadarnic, al Timişoarei turceşti, puseră bandele lor, sub Baba-Novac, ars apoi de unguri pentru cauza, învinsă, a lui Mihai, şi sub atâţia alţii, în serviciul eroului, care era şi al lor, alături cu ţăranii şi boierii munteni şi moldoveni care înconjurau pe şeful firesc al rasei lor. Valoarea politică a lui Mihai Viteazul, după tot ce s-a găsit în timpul din urmă cu privire la spusele şi faptele lui, nu mai poate fi tăgăduită. Ea face dintr-însul, biet bastard domnesc, lăsat fără instrucţie, crescut prin străini, fără țară ani de zile, ajuns întâmplător Domn al unei ţări fără tezaur, fără armată, fără alianţe ca şi fără mijloace de acţiune, una din marile personalităţi ale veacului al XVI-lea. Acela pe care, pentru vitejia şi martiriul său, ai săi îl consideră drept un sfânt şi mucenic, se ridică astfel şi în stima cercetătorului străin al politicii universale.
Cărți,multe cărți.
