În discuțiile cu Livia Dimulescu apare mereu întrebarea reflexivă: „nu știu dacă mă fac înțeleasă”. Aceasta e dorința ei: de a se face înțeleasă. Textul de față e o țâșnitură provenită din nevoia de adâncă percepție; el a apărut după ce autoarea și-a adulmecat și și-a dospit amintirile, iar imaginile, rând pe rând se transformă în tăcute ritualuri de echilibrare a ființei. Femeia la cincizeci de ani este o bătălie cu timpul care-i perceput ca un cariu ce-i ronțăie viața. Conviețuim, spune autoarea, într-o permanentă stare de „contra cronometru” depășind mereu sentimentul de a nu fi prea târziu. Cu fiecare text poetic în parte, își descoperă încet toate brazdele, toate cărările și toate ridurile, prin incizii interioare adânci, uneori dureroase, dar mereu lucide. Ambientul domestic creează o dantelărie „scut”, unde personajele, gardienii unui univers familial, au un dialog în surdină, mereu presărat cu ființe angelice care șușotesc între ele și care, de fiecare dată, au grijă să-i așeze destinul pe drumul cel bun. Cititorul, îndeosebi cel feminin, este inclus în această atmosferă de album cu amintiri în sepia, dar, paradoxal, în locul impresiei de sentiment melancolicdepresiv, el descoperă, prin similitudine, o matriță umană regenerabilă, puternică și rezistentă. Și vede cum, peste combinația unică de cicatrice cu noi mlădițe, trec adieri de esențe tari, pure, de mușcată ori garofițe de piatră: un tratamentul regal antineliniști. (Ivone-Marlen Scărlătescu, prietenă, scriitoare)
Cărți,multe cărți.
