Sofisme & alegorii, bazaconii, palimpseste, parabole, paradoxuri, pastișe, precum și extraordinare plastografii din cartierul de Est

„În „Sofisme & alegorii, bazaconii…” există însă și un alt sens al vopsitului cu acril fără de care imaginea poeziilor lui Radu Enache ar fi complet neînțeleasă, un palimpsest la urma urmelor indescifrabil. La început, naratorul își exprimă, ironic, regretul de a nu-și fi publicat volumul „după 1900, pe la amiază”. Inițial, am citit „1990”, și probabil că greșeala mea nu e tocmai întîmplătoare, căci textele lui Radu Enache trimit la epopeea ironistă a lui Mircea Cărtărescu din Levantul (apărută în 1990). Dacă universul este, așa cum am spus, antic, scriitura este românească, un tur de forță postmodernist, întru totul postmodernist prin poezia românească, realizat printr-o mul­time de metode, dar mai ales prin aceea a calchierii. Astfel, versul lui Eminescu: „Nu-nvie morții – e-n zadar, copile”, devine la Radu Enache: „Nu-i vie piatră! E-n zadar c‑o pilă!”, iar versul lui Arghezi: „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă”, devine: „Niciodată broasca nu fu mai țestoasă”. Acrilul este deci substanța postmodernismului, care se des­fă­șoară prin ironie și autoironie, pastișe, anacronisme (Gretel e feministă), o intertextualitate debordantă – aproa­pe în fiecare strofă, dacă nu în fiecare vers, găsești o tri­mitere, un citat, o calchiere, astfel încît textul devine dens autoreflexiv, un joc al limbajului derutant, în care sensurile se ascund și se arată ca niște raze de lumină, în funcție de schimbarea perspectivei.” Arthur Suciu