Definind literatura drept „fiică a mitologiei”, Mircea Eliade și-a conceput nuvelele de factură fantastică drept spații în care cotidianul și mitul converg, cele două rămânând, totuși, opuse unul celuilalt. O astfel de proză învestește realul cu un întreit mesaj: estetic, mitologic și fantastic, iar cititorul, deopotrivă cu personajele, ajunge să cunoască o altă experiență a timpului și spațiului. În nuvele precum La țigănci, Pe strada Mântuleasa sau În curte la Dionis, Bucureștiul interbelic e conceput ca spațiu mitic, în care fantasticul impregnează cotidianul. Drumul inițiatic e presărat cu labirinturi care condiționează prin probe accesul neofitului la porțile spațio-temporale (La țigănci) și cu personaje a căror identitate mundană e dublată de una fabuloasă ( Pe strada Mântuleasa), pentru ca eroi precum Leana și Adrian – de fapt, încarnări ale cuplului mitologic Orfeu–Euridice ( În curte la Dionis) – să se regăsească, supuși imuabilei coerciții a mitului eternei reîntoarceri.
Cărți,multe cărți.
