Cuore. Inimă de copil

Azi e întâia zi de şcoală! Ca un vis au trecut la ţară, cele trei luni de vacanţă! Mama m-a dus azi dimineaţă la şcoala Baretti, ca să mă înscrie în clasa a III-a primară; mi -era gândul tot la ţară şi mă duceam la şcoală cu inima rea. Pe toate uliţele mişunau copii; cele două librării erau pline de părinţi, care cumpărau: ghiozdane, caiete, condeie şi, în faţa şcolii, se grămădise atâta lume, încât portarul şi poliţistul abia puteau să ţină orânduială la poartă. Pe când stam lângă poartă, simţii că-mi pune cineva mâna pe umăr; era profesorul meu din clasa a II-a, cel cu părul roşu şi zbârlit, vesel, ca de obicei. El îmi spuse: — Va să zică, Enrico, iată-ne despărţiţi pentru totdeauna! Lucrul acesta-l ştiam şi eu, dar cuvintele lui tot mă întristară. Pătrunserăm cu greu. Domni, doamne, femei din popor, meşteşugari, ofiţeri, bunici, servitoare: fiecare cu câte un copil de mână şi cu certificatele de promovare în cealaltă, umpleau sala şi scara, făcând atâta zgomot, încât părea că intrau la teatru. Revăzui cu plăcere sala cea mare din etajul de jos, cu uşile celor şapte clase, unde-mi petrecusem cei dintâi trei ani de şcoală. Era gloată mare. Profesoarele treceau în sus şi în jos. Profesoara mea din clasa I superioară mă salută din uşa clasei sale şi-mi zise: — Enrico, tu mergi acum la etajul de sus. N-am să te mai văd nici măcar trecând! Şi se uită la mine cu întristare...