Un titlu, iata, care apropie doua lucruri aparent straine. Ceea ce le leaga totusi este faptul ca ele reprezinta doua ocazii de a reflecta asupra a ceea ce este fiinta umana, pe care, pentru a exprima diferenta profunda dintre ea si alte tipuri de individualitate, o numim persoana. Sunt doua ocazii de a reflecta asupra valorii persoanei, ceea ce ramane din ea in aceste vremuri postmoderne in sensul propriu al cuvantului. Este adevarat, avem un sentiment de nostalgie a modernitatii, a carei figura emblematica este Descartes (in treacat fie spus, el insusi autor al unui tratat asupra dezvoltarii fatului), pentru ca ea a reusit sa transforme sensul originar al cuvantului persoana (masca utilizata de actori) in exact contrariul lui daca intelegem bine ceea ce Descartes ne-a spus in modul cel mai personal cu putinta, la persoana intai si in scrisorile personale: in acea fata a carei continua mimica ii reveleaza tocmai trasaturile inconfundabile si pe care totalitatea imaginabila a mastilor nu o poate echivala. Modernitatea si, in primul rand, Descartes, ne-a propus persoana, adica sursa si nu ca obiect al moralei si al politicii. Iar cum sursa implica totalitate, persoana inseamna si corp, acea lume a fortelor si a pasiunilor pe care modernitatea si stiintele ei (de la mecanica la fiziologie) au descoperit-o. Ambele lucrari pot fi considerate ca fiind incercari de reabilitare a corpului, de punere in evidenta a faptului ca el , corpul meu si corpul celuilalt, este sursa de placere, valori, reflectie si morala.
Cărți,multe cărți.
