Provocari si dileme ale interventiei umanitare dupa Razboiul Rece. Studiu de caz: Bosnia-Hertegovina

Demersul stiintific al lucrarii porneste de la ipoteza conform careia proliferarea noilor tipuri de conflicte in perioada post Razboi Rece a determinat o reconceptualizare a doctrinei interventiei in directia legitimarii interventiei umanitare, in baza a doua argumente: modificarile conceptuale produse in planul suveranitatii - se produce un transfer treptat de la ?suveranitatea ca autoritate? (controlul exclusiv asupra unui teritoriu) la ?suveranitatea ca responsabilitate? (respectarea unui standard minimal al drepturilor omului) si extinderea continutului notiunii de ?amenintare la adresa pacii si a securitatii internationale?. Practic, ceea ce mi-am propus sa demonstrez in aceasta lucrare este ca, in ciuda existentei unei opozitii evidente in randul unor reprezentanti ai mediului academic si al unor actori ai societatii internationale, in era post-Razboi Rece au fost invocate numeroase argumente politice, etice si legale in favoarea formularii unei doctrine universale a interventiei umanitare, Consiliul de Securitate insusi autorizand o serie de interventii importante in situatii de criza umanitara evidenta.