Mărturia disoluției, a dislocării sau a conflagrației comunității este cea mai importantă și mai apăsătoare mărturie a lumii moderne, cea care reunește, poate, toate celelalte mărturii pe care această epocă se vede nevoită să le asume, în virtutea unui decret sau a unei necesități neștiute (întrucât noi mărturisim în egală măsură epuizarea gândirii Istoriei). Comunitatea fără de comunitate este ceea ce va să vină în sensul în care ea vine întotdeauna, fără încetare, în sânul oricărei colectivități (și, tocmai pentru că nu încetează să vină astfel, ea rezistă la nesfârșit deopotrivă colectivității și individului). Comunitatea nu e decât atât: venire la limita compărerii, la această limită la care cu adevărat suntem convocați, chemați și trimiși. Chemarea care ne convoacă, precum și chemarea pe care, pe limită, ne-o adresăm unii altora, o putem numi, în lipsa unui nume mai potrivit, scriitură sau literatură.
Cărți,multe cărți.
