„Există două moduri de a te simți singur, explica filosoful român Emil Cioran. Primul e să te simți singur în lume, iar al doilea, poate cel mai dramatic, este să simți singurătatea lumii. Ruffato face din Oséias un arhetip al omului contemporan: pierdut și invizibil în mijlocul unui vârtej de obligații morale. (…) Odată cu trecerea timpului, protagonistul se afundă în nisipurile mișcătoare ale memoriei. El nu trăiește ceea ce vede, ci este prins între sobrietatea vremurilor trecute și paroxismul anxietății pentru ceea ce îl așteaptă. Singura verigă reală care poate lega timpul și spațiul este Lígia, sora care s-a sinucis cu mult timp în urmă și a cărei fantomă bântuie încă întreaga familie. Asemenea lui Don Quijote, ceea ce îl mișcă sunt cauzele pierdute, tot ceea ce nu se poate schimba. Viitorul este un fel de idee suspendată, care așteaptă o rezolvare, chiar târzie. În mijlocul acestui haos, Luiz Ruffato reuşeşte să construiască un roman senzorial de o mare acuitate. Simțim ceea ce simt personajele, ne este frig, foame, frică sau suntem disperați.” (escotilha.com.br) „Sunt o fantomă înspăimântată care se lovește de corpuri, mișcându-se neliniștit prin teritoriile trecutului. (…) Viitorul este o proiecție a trecutului. Suntem ceea ce am fost. Noi suntem cei care ne construim drumul. Noi trasăm cursul. Când alegem o direcție și nu alta, ne definim destinul. (…) Cine știe? Nimeni nu știe. Ah, dacă aș putea lua totul de la capăt, de la zero. Și totuși… mai rămâne puțin timp… Doamne, Dumnezeule, o să mor și niciodată… Nu-mi vor îngropa trupul, ce e un cadavru?, dar tot ceea ce am fost, toate amintirile, toți oamenii care locuiesc în mine și pe care îi pot retrăi numai închizând ochii? Cu mine, vor dispărea pentru totdeauna, de parcă n-ar fi existat niciodată… La fel ca Lígia… Câți își vor mai aminti de Lígia?”
Cărți,multe cărți.
