Tara de sub fluturi

Ceea ce surprinde – iar pe unii chiar îi şochează! – în cea de-a doua carte a lui Dragoş Voicu este radicalismul viziunii artistice. Nimic din naivitatea jucată care îl îmbia pe cititor la lectură în „Coada”. Prozatorul îşi schimbă nu numai uneltele, ci şi modalitatea de a construi. Temele şi motivele literare sunt edificatoare: descompunerea, plecarea, neîncrederea, suferinţa, foamea, corupţia. Criza în care se află noua lume imaginată de Dragoş Voicu este una neagră, deformatoare, grotescă. Destrămarea umană este totală, disoluţia biologicului fiind un element esenţial în economia naraţiunii. Oamenilor le cade părul, vântul aduce fâşii şi bucle de păr, amestecate cu haine care se zdrenţuiesc sub privirile trecătorilor, iar morţii transpiră în sicrie. Celelalte făpturi ale lui Dumnezeu se manifestă în aceeaşi tonalitate. Animalele şi păsările îşi leapădă blănurile şi penele, apărând în imagini de coşmar: pisicile par „pui de draci” cocoţaţi pe garduri, câinii au devenit „saci transparenţi, îndesaţi cu viscere”, găinile înviază în oale. Pământul, plantele şi mecanismele sociale sunt prinse într-un vârtej halucinant. Până şi scenele sexuale capătă turnura unui coşmar. Parabolă şi distopie, cartea lui Dragoş Voicu este o ontologie a destrămării pline de cruzime, o evocare dură a celui mai negru Infern, o Apocalipsă a societăţii moderne. * Şerban Tomşa „Ţara de sub fluturi” e un loc unde băncile şi statul controlează individul într-un mod nu foarte diferit de cum se întâmplă în societatea actuală. Dar, pornind de la realitatea socială, Dragoş Voicu metaforizează şi hiperbolizează, în liniile paranoiei instituite ca metodă în artă de suprarealistul Dalí. Totul se descompune, pluteşte, sufocă, iar balonul de săpun al visului creşte din ce în ce mai mult, până când se suprapune cu lumea. Personajul central, cel prin ochii căruia vedem totul, e „bietul om supt vremi”, vorba cronicarului, omul supus istoriei, în orice epocă ar trăi, care asistă la mersul lumii fără să poată face aproape nimic, pentru că toate deciziile care îl privesc direct se iau peste capul lui. Aşa că aşteaptă o eliberare, aşteaptă poate acea trezire din coşmarul istoriei pe care o clama Stephen Dedalus în „Ulise”-le lui Joyce. Însă, real sau imaginar, balonul de săpun rezistă. Distopia lui Dragoş Voicu nu e atât de dementă cum sunt cele ale lui Palahniuk, dar transgresivă e. Şi mai e şi profund satirică, descriind o stare generală care seamănă izbitor cu atmosfera de mârlănie polimorfă din România pe care o ştim. * Mihai Curtean