„ Din când în când, în după amiezile de sâmbătă, pleca în capitală la Biblioteca Centrală, să se intereseze dacă n-a apărut în fondurile de carte străină „Așa grăit-a Zarathustra”. Ooo, cartea asta interzisă în perioada comunistă devenise o altă obsesie de a lui! E o poveste întreagă despre care ar fi multe de vorbit, iată de ce am să revin la ea cu o altă ocazie. Ceea ce ar trebui amintit acum este că în anii de adolescență dăduse din întâmplare de această carte în closetul din curtea familiei Țimerman. Carte e prea mult spus. Niște file fără coperți, fără început și fără sfârșit și nici măcar cu toate paginile în ordine consecutivă: un teanc de foi desperecheate și ferfenițite. Mai mult intuitiv decât logic, zicea el, a dedus cine este autorul, dar exagera; de fapt, abia în anii de studenție a aflat de Nietzsche. Scoțându-le din cuiul mare și ruginit, citise pe nerăsuflate paginile care i-au excitat imaginația și, mult mai târziu, a ajuns să elaboreze o teorie a „Supraomului Infirm”, proprie, deosebită de cea a lui Nietzsche. Zicea că această teorie ni se potrivește nouă, că datorită ei ne vom înălța deasupra tuturor și că nu vom mai avea nevoie de învățătura lui Zarathustra. Îmi plăcea să-l ascult vorbind năzbâtii profunde, îi admiram teribilismul filozofic, chiar dacă recunoscuse în repetate rânduri că nu înțelege, decât la modul superficial, problemele esențiale dezbătute în „Zarathustra.” (Val Butnaru)
Cărți,multe cărți.
