Patimile dupa Iov

Val Butnaru a intrat in ziaristica nu pe portile inguste ale micului "fapt divers", ci a atacat din start marile noastre probleme istorico-sociale. Romancierul Val Butnaru se arata in continuare preocupat de aceleasi stringente istorice. Patimile dupa Iov este romanul-fresca ce ne lipsea si pe care il asteptam de mult. Subiectul se axeaza pe doua dintre cele mai framantate secole prin care a trecut Basarabia - de la anexarea acestui teritoriu de catre rusi pana in contemporaneitate (razboiul de pe Nistru). Ucigatoarele zigzaguri ale istoriei - a doua rapire a sudului Basarabiei (1878), Primul Razboi Mondial si rebeliunea bolsevica, 28 iunie 1940, al Doilea Razboi si revenirea "tatarilor" pe tancuri etc. - trec prin fier si sange neamul Iovilor, tarani avuti din sudul Basarabiei. Acolada narativa cuprinde cateva generatii ale acestei dinastii: de la stra-strabunicul Ioan Iov, "care a votat Unirea Principatelor in 1859", pana la ultimul vlastar, Mitru, ziarist ce transmite stiri pentru Europa Libera in toiul luptelor cu separatistii transnistreni. Romanul are doua mize livresti distincte: una biblica, profund simbolica, reangajand mitul lui Iov, omul care avea de toate si traia in indestulare, preamultumit de norocosul sau destin. La un moment dat insa binele se intoarce in antipodul sau, Iov fiind lovit de toate nenorocirile. I se ia pe rand totul, personajul fiind supus celor mai devastatoare suferinte. Proza lui Val Butnaru reactiveaza parca scenariul biblic, blestemul abatandu-se asupra intregului neam de tarani din Bugeac, urmandu-i din tata in fiu. Nicio pacoste posibila nu-i ocoleste: jaful, violul, exilul, tradarea, recluziunea, barbaria strainului si ticalosia aproapelui, dezradacinarea etnica etc., etc. Dincolo de aceasta pista veterotestamentara, exista o alta, culta, de ordin strict literar, prin discreta si aluziva referire - mai mult in subtext - la celebrul Desertul tatarilor de Dino Buzzati. Numai ca ceea ce pentru sublocotenentul Drogo era o iluzorie amenintare (pe care tanarul militar si-o dorea febril!), pentru taranii din Bisericuta invazia e un pericol cat se poate de iminent - "tatarii" navalesc periodic aducand cu ei parjol si injosire. Val Butnaru imbina captivant realitatea istorica si fictiunea, romanul avand mai multe fatete - de saga istorica a unei semintii strivite intre placile tectonice ale vremurilor potrivnice, de sarja politica tratata uneori cu instrumentele publicisticii, de polar nelipsit de suspans, dar si de epic rascolitor, cu scrasnet dureros in confruntarea cu fatala neasezare a tinutului. Dramatismul situatiilor e pigmentat abundent de inocenta identitara, egala cu prostia, a basarabeanului de la rascruce. Se pare ca pentru acesta "valoarea educativa a suferintei" nu functioneaza nici azi. - Eugen Lungu