U de la Uliu

Când durerea pierderii tatălui său devine insuportabilă, Helen Macdonald se hotărăște să întoarcă spatele lumii civilizate și să se afunde într-o altă lume, cea a păsărilor de pradă. În această odisee are parte de două călăuze. Prima vine din trecut, sub forma unei cărți stranii care spune povestea (ratată) a îmblânzirii unui uliu. Cealaltă este Mabel, o femelă de uliu porumbar, una dintre cele mai agresive păsări de pradă din natură, aproape de neîmblânzit.   Astfel, Helen Macdonald își începe propriul drum prin labirintul memoriei și al durerii, unul ce are ca rezultat o nouă carte, una plină de lirism, umor și emoție. O carte care transcende genurile și încadrările, la fel cum prietenia autoarei cu Mabel transcende speciile.   Memoir, eseu despre frumusețea naturii și declarație de dragoste făcută literaturii, U de la uliu este o lecție despre curajul de a-ți forța limitele, dar și despre cât de important este să respecți adevărata natură a ființei. A oricărei ființe.   „Penele de pe pieptul ei sunt de culoarea ziarului decolorat de soare, a hârtiei pătate de ceai, și fiecare are un model închis la culoare spre capăt, în forma unui vârf de lance, ca o frunză. Așadar, de la gât până la picioare pare acoperită de un șuvoi de picături de ploaie. Aripile au culoarea stejarului vechi pătat, penele de dedesubt au conturul de culoarea tecului palid, cele de deasupra sunt încrucișate și strânse frumos pe spate. Și are o aură gri ciudată, pe care mai degrabă o simți decât o vezi, un soi de lumină argintie, cum e cea a cerului ploios reflectat în suprafața unui râu. Arată ca nouă. Arată de parcă lumea nu o poate atinge. De parcă tot ce există și se vede s-ar rostogoli ca picăturile de apă de pe penajul ei lucios și des. Și, cu cât petrec mai mult timp cu ea, cu atât mă minunez mai mult cât de reptiliană este. Luciul ochilor ei palizi și rotunzi. Pielea galbenă, cerată, din jurul ciocului ei negru ca bachelita. Felul în care își șerpuiește capul mic dintr-o parte în alta, ca să se concentreze asupra obiectelor îndepărtate. Jumătate din timp pare bizară ca un șarpe, un obiect meșterit din metal, solzi și sticlă. Dar apoi îi surprind inefabilele caracteristici aviare, trăsături familiare care o transformă în ceva apropiat și demn de iubire. Își scarpină bărbia pufoasă cu un picior ciudat, cu gheare; strănută când resturi de puf rătăcite îi intră în nări. Iar când mă uit din nou, nu mai pare nici pasăre, nici reptilă, ci o creatură rezultată din milioane de ani de evoluție, gata de o viață pe care încă nu a trăit-o.“