„Amoru-i un copil pribeag Ce-n veci cu legi nu poţi să-l stăpâneşti. De nu-ţi sunt dragă, tu mi-eşti drag Şi de-mi eşti drag, să te fereşti!” …Sună a romanță dar, în fapt, nu-i deloc așa, chiar dacă în vechile cârciumi bucureștene cu ștaif melodia (aria!) intrase în repertoriul multor interprete („dizeuze”, unele dintre ele având destule în comun cu personajul fictiv originar). Refrenul pentru Habanera din opera Carmen (1875) de Georges Bizet („L’amour est un oiseau rebelle”) debuta în forță cu ditirambicul „L’amour est enfant de Bohême” al protagonistei dar în primă și, apoi, consacrată versiune românească (inclusiv pe scenele oficiale) a devenit „Amoru-i un copil pribeag” – ceea nu e deloc același lucru, însă surprinde fidel caracterul volatil, rătăcitor, nestatornic al iubirii în cheie nu neapărat autohtonă. În Vechii București, atât de pitorești la modul arhaic dar și, în același timp, extrem de receptivi la noutate (fie că aceasta venea pe filieră greco-fanariotă, balcanic-osmanlâie, kiseleffian-muscălească, bonjurist-franțuzită, teuton-germanică sau cine mai știe de care, după cum băteau bezmetic vânturile Istoriei), iubirea/amorul/liubovul își făcea de cap discreționar, de la vlădică la opincă, înflăcărând imaginația poeților (unii dintre ei numărându-se printre victimele sale predilecte), risipind avuții nemăsurate, contrariind, vai, opinia publică și, nu o dată, generând consecințe politice teribile. Între aceste coperți am vrut să alătur o parte dintre legendele sentimentale mai mult sau mai puțin cunoscute care jalonează harta istorico-afectivă a peisajului din această urbe contradictorie și controversată și care, recompuse livresc, încă reușesc să producă nu puține satisfacții de substituire unui cititor contemporan deloc inhibat de stereotipurile perpetuate de manuale și de discursul propagandistic „oficial”. …Veșnic îndrăgostit, Dan-Silviu Boerescu
Cărți,multe cărți.
