Natura poporului

„Prin ce canale și prin ce medii anume se oferă înțelegerii percepțiile istoric diferențiate ale lumii sociale? Cum au descris indivizii unei epoci date lumea socială care le aparținea? Aceasta este întrebarea pe care ne‑am pus‑o în legătură cu secolul al XVIII‑lea francez. A ataca din capul locului și fără mijlocire formele generale ale imaginarului social, modalitățile de a conceptualiza și de a reprezenta contururile și calitățile grupurilor, apartenențele și traiectoriile indivizilor, ar fi fost neîndoielnic o ambiție exagerată, sortită eșecului. Prin urmare, am făcut alegerea de a centra studiul pe însuși numele de popor. Nu cumva, în epoca modernă, acest cuvânt, intrat de scurtă vreme în vocabularul uzual, venea să destabilizeze acest funcționalism, desemnând un spațiu social și cultural observabil? Aceasta este întrebarea de la care am pornit cercetarea. Poporul, mai degrabă decât diversele forme ale popularului. Un substantiv, mai degrabă decât forme adjectivate, adică construirea unei categorii politice, a unei maniere de a clasifica și de a fi clasificat, mai degrabă decât calități – tocmai pentru că detalierea calităților este deja, de la bun început, o operație specific sociologică, deci care ține de o logică lipsită de evidență și neatestată pentru Vechiul Regim. Nu e vorba aici de istoria unei entități definite de istoric și pe care, în funcție de anumite caracteristici sociale, economice sau culturale, am numi‑o „popor”, ci mai degrabă de însăși utilizarea acestei categorii. Prin urmare, nu vom porni de la o definiție, nu vom postula a priori că putem delimita un spațiu pe care l‑am numi „popor”. Vom încerca mai degrabă să aflăm ceea ce însuși secolul al XVIII‑lea, în diversitatea lui, desemnează ca atare. E vorba mai puțin de a descrie și de a construi o categorie socială, cât de a ne interoga cu privire la categoriile produse de actorii sociali înșiși – nu pentru a citi în ele „adevărul” unei societăți în ideea că discursul indigen ar fi purtătorul lui, ci pentru a încerca să înțelegem logicile imaginarului pus în operă. Cuvântul  popor va servi aici drept cheie de intrare. Acest cuvânt, în abstracția lui, joacă în secolul al XVIII‑lea rolul unui operator analitic ce cheamă la observarea diversului pe care îl sintetizează sau este, precum numele celor trei ordine, o ipostază purtătoare a unei cunoașteri prealabile date de‑a gata și imuabile? E vorba de a surprinde formele de existență, la un moment dat, ale unui imaginar al societății, adică de a înțelege modul în care agenții au gândit lumea în care trăiau, locul lor propriu și locul celorlalți.”