Am devenit mamă singură, cu oarecare teamă în suflet, la începutul anilor 1980. Pe atunci fetele mele erau încă în școala primară, băiatul, încă în scutece, iar mamele singure reprezentau un fel de cancer al societății, după părerea multora care le arătau cu degetul – inclusiv a unor persoane destul de influente. Caracterizările caricaturale, larg răspândite, în care mamele singure apăreau rept niște sărăntoace egoiste și imorale, care-și neglijau copiii și urau bărbații, iar odraslele lor, drept niște draci împielițați, asociali și cu mintea tulburată, erau jignitoare pentru femeile acestea și pentru copiii lor. Și nu erau decât niște nerozii. Cele mai multe dintre mamele singure din perioada aceea erau iubitoare, capabile și conștiincioase. Și cei mai mulți dintre copiii lor au crescut întregi la minte, slavă Domnului! Totuși, imaginea defăimătoare și prejudiciile aduse prin intermediul ei mamelor singure și copiilor lor le-au îngreunat și mai mult situația și așa dificilă în care se aflau.
Cărți,multe cărți.
