„Poemele Nórei Ugron eliberează și onorează spiritul unei La Llorona milenială, care își jelește dispariția iubitei deasupra apelor, păduceilor, omizilor și ciupercilor, plăntuțelor de apartament, într-o odă ecofeministă unde iubita e pădurea, pădurea e omida, omida e valul mării și prin valul mării poate sclipește peștele, în solzii căruia s-ar reflecta, iarăși, fața iubitei pierdute, dacă peștele n-ar fi dispărut în urma distrugerii mării și a vieților tuturor ființelor vii pentru profit infinit. Orlando Postuman aduce poeziei contemporane, cu multă demnitate și grijă, o bocitoare a acestor tărâmuri estice, care învelește în jale și mângâiere, și lacrimi pământul ars de extractivism. Asumându-și, cu mult curaj, ceea ce a fost numit peiorativ drept sentimentalismul femeilor, în această carte poeta crește un întreg ecosistem al doliului, atât de necesar pentru vremurile noastre pline de sfârșituri ale lumilor, individuale și colective. Avem nevoie de bocitoare care să ne deschidă ușile spre jalea din inimile noastre, după ape, păduri și după foste iubite, după prietene și plante și pești pe care n-o să-i mai vedem niciodată, după tot ce-a fost ars, ucis, zdrobit, sfărâmat; după tot ce dispare din fața ochilor noștri pe zi ce trece. Și pe lângă jale, când nu fugi de ea, e speranța; pe lângă jale, puterea transformatoare a comuniunii cu celelalte ființe. Pe lângă jale, iubirea. Posibilă, vindecătoare, abundentă și fără sfârșit.” - Carolina Vozian
Cărți,multe cărți.
