Poemele lui Gavril Pompei au fost atent întâmpinate de critica literară încă de la debut, dar de fiecare dată sub prejudecata ivirii lor pe un sol oarecum impropriu, autorul fiind înalt profesor de geografie, aşadar om de ştiinţă. Comentatorii înregistrau mai întâi rigoarea, un anume ermetism, intelectualitatea rece, închiderea în formă şi, mult mai rar, lăsarea în voia stărilor tradiţional „poetice”. Fiorul şi înfiorarea păreau excesiv ţinute în frâu de concentrarea pe euritmii cristaline. E de spus, însă, imediat, că această abordare rămânea, până la urmă, o simplă reverenţă făcută detaliului biografic, repede lăsată deoparte, căci pătrunderea în intimitatea poemului scotea la iveală semnalmente ale unei gesticulaţii poetice autonome, deloc incomodată de preocupările „oficiale”.
Cărți,multe cărți.
