Am intrat în curte și mi s-a părut că nu mai fusesem acolo de ani întregi, nu de câteva săptămâni. Când am intrat în casă, mi s-a părut că vine peste mine iar toată copilăria. Petru mi-a deschis zâmbind, dar parcă nici nu îl văd. Mă uit peste tot, așteptând să aud discuția, aparent serioasă, dintre Elena și bunicul, sau pe mama strigându-ne pe rând, ori pe tata întrebându-ne cum ne-a plăcut astăzi la școală. —Mă bucur să vă văd, domnilor, spune Petru bucuros. Nici nu știu cum să vă primesc, pentru că, de fapt, e casa voastră. Mi se pare ciudat să vă invit să intrați, continuă el glumind. Mă vede că sunt un pic absent, că privesc prin casă peste tot, și simt nevoia să îi spun: —Au venit peste mine, așa brusc, o mulțime de amintiri. De parcă am lipsit de aici ani întregi, nu doar două luni și ceva. Parcă o aud pe Elena cum îi răspunde tatălui nostru, la întrebarea lui despre cum ne-am simțit la școală. Ea era în clasa întâi, după primele trei zile de școală, iar noi doi eram deja la gimnaziu. Și, cu o fată cumva serioasă, îi spune tatălui meu că e bine la școală, de asta a mers și ieri, și astăzi, după care îl întreabă serios de ce trebuie să meargă în fi ecare zi. Adrian zâmbi și el și comenta ceva. Nu l-am auzit prea bine, pentru că mintea mea era încă ocupată cu amintirile. Am trecut de hol și am intrat în bibliotecă, fără să aștept să văd ce spune Adrian sau ce răspunde Petru. M-am bucurat cumva să văd că nu se schimbase nimic în cameră, deși eram conștient că acolo era acum cabinetul lui Petru și ar fi fost foarte normal să nu mai fi e totul la fel.
Cărți,multe cărți.
