orduz a lăsat o operă unică prin rigoare şi nuanţă, iar pe ultima sută de metri a lăsat proximilor amintirea de netăgăduit a unui sfânt. Sfânt, ca mucenic acoperit al suferinţei finale. Nici arta n-a fost cu mult mai prejos: fără să ignore „susul inimii”, a reuşit să păstreze dreapta măsură a spiritualităţii laice, limitele, dar şi avantajele ei. Şi viaţa şi opera s-au lăsat destul de puţin cunoscute. Se pare că lui Gorduz i-a plăcut să pună surdină evenimentelor, fără discriminare, iar în ceea ce-l priveşte, aproape peste tot. Fără să fi fost o fire închisă sau ascunsă, a fost ireductibil pudic şi blajin. N-a simţit niciodată teroarea notorietăţii, imboldul de a-şi exhiba public valoarea. Solicitat să expună, a răspuns întotdeauna firesc, cu o eleganţă şi cu o extrem de plăcută dispoziţie cooperantă. Interesul nostru a fost de a arăta, de-a lungul unui album, ce deosebeşte autoritar opera lui Gorduz de felul în care concepe sculptura contemporaneitatea recentă a artei. Ca urmare, am ales soluţia simplă a albumului cât mai fidel şi mai precis adecvat însemnărilor făcute de sculptor pe „bileţelele” rămase de la el. Surprinzătorul mesaj , care deschide albumul, a fost ales ca model , concept şi preambul al prezentei versiuni de expunere editorială. Fusese probabil notat de Gorduz şi cu gândul la înţelegerea corectă a propriului demers. Potrivit acestei însemnări, sculptorul vede un unic rost artei: de a servi exclusiv învăţării de a o face, de a servi celor care vor cu adevărat să o facă. Dintr-o singură trăsătură este demolată instituţia consumatorului de artă şi, odată cu ea, este abolit şi hedonismul contemplării pasive şi neînvăţate! Lumea artei încetează brusc să se mai împartă în făcători/artişti şi consumatori/publicul. Consumatorul de artă – cere sculptorul – trebuie grabnic să redevină artist, fiindcă nimănui nu-i poate plăcea în mod autentic o sculptură, fără a fi instruit asupra procedurilor artistice care i-au dat fiinţă, asupra modului de a fi şi de a vedea a celui care a făcut-o; fără să simtă, atunci când o priveşte şi o admiră, că participă aievea la facerea acelei sculpturi. Se înţelege că în această perspectivă, a face artă nu înseamnă deloc a face opere frumoase, plăcute lumii şi că „sculptura frumoasă” este opera amăgitorilor de profesie, a artizanilor unui produs ieşit exclusiv în întâmpinarea cererii comerciantului. Prin urmare, că a învăţa cum se face arta înseamnă a învăţa de fapt să o vezi.
Cărți,multe cărți.
