Recunosc de la bun început că a scrie un studiu despre opera unuia din cei mai mari dramaturgi ai secolului XX, când totul pare aproape spus, nu mai constituie un mare act de bravură culturală. S‑au scris până acum, şi în Franţa şi în România, despre Eugen Ionescu‑Eugène Ionesco cărţi inteligente, cărţi erudite, cărţi seci, cărţi jucăuşe, cărţi nobile, eseuri de psihanaliză, care îl amplasau definitiv şi irevocabil în ţara imaginară şi despotică a tatălui, cărţi sociologice, docte, pline de detalii. Toate au încercat să‑l (re)definească, sau să‑l contextualizeze, să‑l deconstruiască, sau să‑l destructureze, şi toate au reuşit şi, simultan, sau în parte, au dat greş. Dar, fiecare studiu în plus publicat, fiecare tentativă de a decripta codul ascuns în opera ionesciană o supune unui nou spot de lumină, care luminează colţuri nemaivăzute, nicicând vizitate. Sigur autorul afectează indiferenţa în faţa acestei exegeze ionesciene, din moment ce scria acel pasaj premonitoriu din Căutarea intermitentă, adeseori citat: „Ceea ce nu e bine este că mi se năzare câteodată că aş fi un mare scriitor căruia i se va citi cu pasiune tot ce a scris şi i se va scormoni sau scotoci în tot ce a scris“. (Iulian Băicuș)
Cărți,multe cărți.
