Născut în Bucureşti într-o familie bilingvă (tatăl său e compozitorul Anatol Vieru, mama lui — muzicologul de origine rusă Nina Vieru), Andrei Vieru se stabileşte în 1988 la Paris, unde desfăşoară o carieră de pianist. Discografia sa cuprinde Arta fugii, Variaţiunile Goldberg, Clavecinul bine temperat de J.S. Bach, Tablouri dintr-o expoziţie de Mussorgski, Sonata în si minor de Liszt, Variaţiunile Diabelli de Beethoven etc. Îşi face debutul literar în limba franceză în revista NRF, la care colaborează timp de câţiva ani. Prima colecţie de eseuri reunite în volumul Le gai Ecclésiaste apare la editura Seuil în 2007. Unul din criticii francezi îl compară pe Vieru cu Cioran, întrebându-se dacă românii nu sunt cumva „ultimii noştri mari prozatori“. În 2013 îi apare la Grasset al doilea volum, Éloge de la vanité, primit cu entuziasm de critica franceză. Comparându-l cu Chamfort, Le Figaro îl înscrie printre românii din Paris „de la care francezii au avut ce să înveţe“ (Cioran, Ionesco, Paul Celan…) iar revista Marianne afirmă în privinţa lui Vieru că „nimeni nu mai îndrăzneşte azi să insulte atât de spiritual şi cu atâta fineţe mizeria umană“. Les Lettres Françaises îl compară cu Mme du Deffand, iar Nouvel Observateur cu La Rochefoucauld.
Cărți,multe cărți.
