Hermeneutul este în mod necesar un tip dependent – Unul care nu se poate stabili pe sine drept scop. El nu-și aparține sieși, ci Textului. Doctrinele, principiile, convingerile estetice, filosofice, religioase etc. sunt temnițele lui. Nici mitologia ființei, nici biografia intelectuală, nici orgoliul exacerbat nu-i pot ascunde expresia depersonalizării, a (auto)alienarii, a înstrăinării în Opera interpretata. Criticul intruchipeaza sclavia celui ce crede in Ceva. Mai precis, crede in Carte, adica intr-un utopic climat axiologic, ce nu poate fi desprins de un real suficient siesi, autotelic. Tocmai aceasta credință îl transformă în prizonier al propriului demers în arhitectura căruia se (trans)substanțiază și configurează prin pluralitatea punctelor de vedere, circularitatea criptică a Docuficțiunilor critice. - Petre Isachi
Cărți,multe cărți.
